În 1998 a apărut un interviu misterios cu un om care, la propriu, a reușit să prezică viitorul. Numele lui era Terence McKenna. Atunci vorbea calm despre faptul că timpul în curând va începe să se comprime, evenimentele să se suprapună unele peste altele, iar realitatea să devină atât de ciudată încât oamenii vor fi nevoiți să își pună o întrebare simplă: „Ce se întâmplă, de fapt, cu lumea asta?”.
La sfârșitul anilor ’90, mulți l-au considerat provocator și visător, dar cu cât ne îndepărtăm mai mult de acea dată, cu atât mai clar cuvintele lui încep să coincidă cu viața noastră de zi cu zi. Ai senzația că ne-a lăsat un avertisment, dar aproape nimeni nu l-a observat și nu l-a luat în serios.
În acest text vom afla ce a încercat el să ne transmită.
Când McKenna spunea că timpul va începe să se comprime, nu avea în vedere că se vor strica ceasurile sau că se va schimba rotația Pământului. El propunea, în general, să privim timpul altfel. Nu ca pe o săgeată pe un cadran, ci ca pe cât de multe lucruri apucă să se întâmple în fiecare moment.
Punea o întrebare foarte simplă: ce durează mai mult – un milion de ani în care aproape nu s-a întâmplat nimic sau 10 secunde în care au încăput 50 de mii de evenimente? Formal, desigur, mai lung este milionul de ani, dar la nivelul trăirii lucrurile stau invers. Clipele pline par infinite, iar anii goi trec neobservați.
Pentru el acesta era cheia. Timpul – este densitatea evenimentelor, a legăturilor și a schimbărilor. De aici vine ideea lui despre accelerarea timpului. Ceasurile funcționează la fel ca înainte. Calendarul împarte la fel anul în luni, săptămâni și zile. Luna, soarele, succesiunea zilei și a nopții – toate sunt la locul lor. Dar „conținutul” timpului s-a schimbat complet.
În fiecare unitate de timp astăzi este înghesuită o cantitate colosală de decizii, știri, semnale, alegeri. Lumea ne umple literalmente ziua cu evenimente. McKenna spunea că acum, într-un singur an calendaristic, apar mai multe legături noi decât cândva în milioane de ani: legături între oameni, tehnologii, idei, sisteme. Ceea ce înainte se desfășura în milenii astăzi încape în decenii.
De aici senzația foarte cunoscută că suntem permanent în urmă. Oricât am planifica, viața oricum o ia înainte. El numea asta creșterea densității evenimentelor.
Imaginați-vă nu o linie dreaptă, ci o bandă pe care sunt înșirate, tot mai des și mai des, puncte. La un moment dat ele încep practic să se lipească unele de altele. Așa vedea el momentul nostru istoric. Evenimentele nu mai vin pe rând, ci se suprapun, se intersectează, se împletesc.
Aici apare tema conștiinței. Pentru McKenna conștiința nu este doar gândurile din cap. El o numea funcția integratoare a biologiei. Conștiința ia fragmente disparate de experiență și le adună într-o singură imagine: cine sunt eu, unde sunt, ce mi se întâmplă. Spunem că un organism își formează un punct de vedere.
După ideea lui, Universul face ceva asemănător. Pe măsură ce crește numărul legăturilor și al evenimentelor, Universul parcă își sporește propria conștiență. El adună puncte, le leagă în rețele, formează o perspectivă tot mai unitară asupra lui însuși – tot mai puțin „un lucru” și tot mai mult „o ființă”.
Timpul, în acest sens, nu este doar un flux, ci și un proces de adunare. Istoria este modul în care Universul învață să se vadă pe sine.
De aici formula lui radicală: noi trăim DEJA în jocul final al evoluției pe această planetă. Nu în sensul că mâine totul se termină, ci în sensul că am ajuns într-o fază în care viteza schimbărilor și densitatea evenimentelor încep să schimbe calitativ însăși specia. McKenna spunea că suntem pe cale să devenim de nerecunoscut pentru noi înșine ca specie.
Și sublinia: religiile, științele, tehnologiile noastre ne-au condus mii de ani spre acest moment, deși noi nici măcar nu înțelegeam exact încotro ne îndreptăm.
Dacă ne uităm măcar la ultimii 5–10 ani, devine mai ușor să simțim despre ce vorbea el. Mulți observă că fiecare an pare mai scurt decât precedentul, în știri permanent se prăbușește ceva și apare altceva, iar în viața personală evenimentele parcă se calcă în picioare, lucruri care ieri păreau imposibile devin foarte repede normă.
McKenna propunea să privim toate astea nu ca pe o problemă personală, ci ca pe un proces comun, în care este integrată întreaga specie umană. Nu trăim doar într-un timp stresant. Trăim într-un moment în care însăși structura timpului se schimbă prin creșterea densității evenimentelor. Și exact despre asta vorbea el calm încă de la sfârșitul anilor ’90.
Și aici gândul lui devine și mai interesant. Dacă timpul într-adevăr se densifică, dacă în fiecare an încape tot mai mult, atunci apare întrebarea firească: ce fel de evenimente anume umplu acest timp? Cu ce se umple această bandă de timp accelerat?
McKenna observă o ciudată dublă realitate pe care, se pare, o simte fiecare. Timpul nostru este descris adesea ca o epocă a haosului monstruos și a răului. Știrile sunt pline de povești despre cruzime, războaie, izbucniri de ură, violență, sărăcirea unor regiuni întregi.
În același timp, alți oameni vorbesc despre o epocă de aur a tehnologiilor, despre creștere economică, despre posibilități fără precedent pentru educație, medicină, știință. Ca și cum am trăi simultan în două realități.
Pe de o parte – scene pe care ai vrea să le oprești: genocid, incitare la ură rasială, persecuții, foame, moarte în masă din cauza sărăciei. Pe de altă parte – internetul care leagă întreaga lume, saltul în accesul la cunoaștere, tehnologii medicale la care acum câteva generații se putea doar visa.
Nu e de mirare că multora li se pare că lumea a înnebunit definitiv.
McKenna propune o privire foarte simplă, dar lucidă. Spune că problema nu este că a devenit prea mult rău sau prea mult bine. El introduce un alt cuvânt – noutatea.
Noutatea, în viziunea lui, nu este nici bună, nici rea în sine. Noutatea este mai ales creștere a complexității. Cu cât un sistem devine mai complex, cu atât în el există deopotrivă mai multe posibilități și mai multe riscuri. Și cu cât această complexitate crește, cu atât polii se depărtează mai mult unul de altul.
La un capăt – salturi incredibile, elan creator, extinderea posibilităților. La celălalt – forme la fel de incredibile de distrugere.
McKenna spune direct: nivelul de contradicții va crește până la insuportabil. Lumea va deveni din ce în ce mai absurdă, până când oamenii nu vor mai discuta doar evenimentele în sine, ci vor fi obligați să discute însuși faptul acestei ciudățenii.
La un moment dat, după cuvintele lui, oamenii vor spune: „Ce se întâmplă aici? Asta e deja un absurd total!”. Și nu va fi suficient. Va trebui explicat de ce totul arată atât de nebunesc.
El enumeră liniile pe care le vede la orizont: apariția vieții artificiale, clonarea oamenilor, posibilitatea de a prelungi radical viața, aproape până la nemurire, probabilitatea unui contact cu o inteligență extraterestră. Toate acestea sunt forme extreme de noutate, care complică și mai mult imaginea lumii.
Și în paralel cu asta, subliniază el, vom vedea izbucniri îngrozitoare de cruzime, genocid, incitare la ură rasială, homofobie, foame, moarte în masă a oamenilor din cauza sărăciei și a războaielor.
Cauza, în opinia lui, este că sistemele noastre nu țin pasul cu forțele care au fost deja eliberate. Construcțiile politice, economice, sociale, create pentru o lume mai simplă, se confruntă acum cu o realitate în care densitatea evenimentelor și a noutății este uriașă. Ele pur și simplu nu sunt proiectate pentru un asemenea volum de schimbări.
De aici și senzația că nimeni nu mai e la cârmă, că lumea este condusă de oameni fără autoritate sau că, în general, nimeni nu mai ține cârma.
Ca să arate scara a ceea ce se întâmplă, el dă exemple: prăbușirea blocului socialist, dispariția Uniunii Sovietice, ascensiunea internetului.
Astăzi toate astea sunt percepute aproape banal. Da, odată era un alt sistem, acum e altul. Da, internet, și? Cu ce ar mai putea surprinde? Dar el amintește că, atunci când era copil, însăși ideea că într-o zi nu va mai exista URSS părea absolut de neimaginat – așa cum odinioară era imposibil de imaginat o lume în care orice informație este literalmente în buzunar.
Din punctul lui de vedere, acestea sunt simptome ale aceluiași proces. Realitatea nu doar se schimbă, ea intră într-o fază de cotitură bruscă, în care formele vechi nu rezistă presiunii noutății.
Crizele monstruoase și salturile amețitoare nu sunt o eroare, ci semnele că vârful complexității este încă înainte și noi îi simțim deja apropierea.
Într-un anumit sens, toată această furtună de contradicții este examenul pentru care istoria ne-a pregătit mult timp.
Dacă toate acestea seamănă într-adevăr cu un examen, se naște următoarea întrebare: pentru ce este organizat el, de fapt? De ce își „cheamă” Universul atâta densitate de evenimente, atâta furtună de extreme? Doar ca să suferim și să ne mirăm de știri?
McKenna propune un răspuns cu totul diferit. El spune că greșim chiar din punctul de plecare. Suntem obișnuiți să credem că istoria pur și simplu se târăște înainte de la sine, ca o linie lungă care dispare în ceață. În viziunea lui lucrurile stau altfel. El propune să privim timpul nu ca pe un drum fără sfârșit, ci ca pe un proces de atracție.
Nu doar mergem noi undeva înainte, ci suntem trași către ceva.
Ca să explice asta, introduce o imagine care sună aproape ca științifico-fantastică, dar în gura lui rămâne un model filozofic. El vorbește despre un obiect transcendent la sfârșitul timpului. Nu este un obiect în sens obișnuit. Este o stare a Universului în care noutatea și conexiunile ating maximul.
Ne putem imagina asta ca pe un punct în care totul este legat cu tot și ordinea obișnuită a lucrurilor încetează să funcționeze.
După cuvintele lui, natura în ansamblu este construită de parcă urăște obișnuința. Ea nu iubește să încremenească. La orice nivel – chimic, biologic, social – ea naște în permanență ceva nou. Vedem asta în evoluția speciilor, în apariția noilor forme de viață, în revoluțiile sociale, în descoperirile științifice. Formele cunoscute se rup, mai devreme sau mai târziu, ca să facă loc unora mai complexe.
Din asta se naște la el un alt mod de a vedea Universul. Nu ca pe un set întâmplător de procese, ci ca pe un sistem care tinde către o anumită stare. Către o stare în care toate punctele sunt conectate cu toate. El numește asta punctul Omega – starea finală a hiper-complexității și interconectivității.
Acolo, spune el, tinde în adâncul ei întreaga istorie.
Aici este comod să ne amintim imaginea la care am mai făcut aluzie: la început, o singură celulă. Ea se divide. Din multe celule, în timp, apare un organism. Apoi apar comunități întregi, societăți, civilizații. Același lucru se întâmplă cu informația. Fapte separate, evenimente separate, idei separate se leagă treptat în rețele complexe.
La un moment dat, lumea nu mai poate fi descrisă cinstit ca un set de lucruri separate – mai degrabă ca o imensă pânză vie de conexiuni, date, conștiințe.
Din punct de vedere științific, putem imagina asta ca pe o rețea care, cu fiecare nouă conexiune, devine tot mai densă. Din punct de vedere spiritual, apare motivul binecunoscut: vine momentul în care vechiul dispare, iar în locul lui apare o nouă stare a lumii.
În text este amintit un fragment din „Apocalipsă”, unde se spune că nu va mai fi nici suferință, nici lacrimi, tot ce a fost înainte va trece. McKenna nu citează Biblia, dar „punctul lui Omega” seamănă mult cu această idee a sfârșitului ordinii vechi și a unei transformări radicale – doar că o descrie în limbajul complexității și al evoluției.
Aici este interesant cum se desparte el de imaginea științifică obișnuită. Știința clasică spune adesea: suntem rezultatul unei serii de întâmplări. Trăim pe o planetă obișnuită, în jurul unei stele obișnuite, la marginea unei galaxii obișnuite. Am avut noroc să ne aflăm într-o zonă în care este posibilă viața. În această viziune, Universul în ansamblu este indiferent la existența noastră. Nu tinde nicăieri.
McKenna nu se contrazice cu faptele observațiilor, dar mută accentul. Spune: da, suntem un fragment mic al unei realități enorme, dar dacă privim istoria Universului ca pe un proces de creștere a complexității, atunci direcția devine vizibilă.
De la cele mai simple particule la atomi, de la atomi la molecule, de la molecule la organisme vii, de la organisme la conștiință, de la conștiință la rețele globale. Linia, în opinia lui, este destul de clară: creșterea complexității și a interconectivității.
De aici trage o concluzie importantă despre sensul speciei umane. Dacă Universul are într-adevăr o asemenea direcție, atunci sarcina noastră nu este pur și simplu să supraviețuim și să ne trăim cumva viața, ci să transmitem mai departe un Univers și mai complex, mai bogat și mai interconectat.
Cu alte cuvinte, să nu simplificăm lumea până la o schemă comodă, ci să participăm conștient la complicarea ei.
Din asta se naște și un nou sentiment al responsabilității. Dacă nu suntem un accident, un produs secundar al chimiei cosmice, ci parte a procesului de complicare, atunci ceea ce facem în știință, în tehnologie, în cultură, în etică, încetează să mai fie doar o chestiune personală. Deciziile noastre devin pași în direcția acelui punct Omega, chiar dacă nu ne gândim la asta.
Prin fiecare gest, spune el, noi integrăm acțiunile noastre în traiectoria comună prin care realitatea se mișcă spre maxima interconectivitate.
Și atunci toată furtuna aceea despre care vorbea el mai devreme – contradicții, salturi tehnologice, crize, coincidențe stranii și știri imposibile fără sfârșit – nu mai arată ca un zgomot fără sens. În modelul lui, nu este un set haotic de evenimente, ci un marș către punctul final, în care realitatea obișnuită se va schimba cu adevărat radical.
Nu printr-un pocnet de baghetă magică, ci ca rezultat al unui proces lung de complicare, care a durat miliarde de ani și care acum intră în faza sa extremă.
Și dacă acest marș către punctul final este deja în curs, apare întrebarea firească: prin ce este el accelerat acum?
McKenna nu privește doar idei abstracte, ci și lucruri foarte concrete, de care ne folosim în fiecare zi. Spune că de mult timp ne construim proteze: mașini, computere, sisteme complexe. Din obișnuință le considerăm ceva exterior, ceva ce „nu sunt eu”.
În viziunea lui însă, acestea sunt aceleași prelungiri ale noastre precum agricultura, orașele sau sistemele politice pe care le-am creat.
El atrage atenția asupra unui detaliu simplu, la care rar ne gândim. Creierul nostru funcționează la frecvențe destul de modeste – zeci sau sute de hertzi convenționali – iar computerele moderne, la sute de megahertzi și mai mult.
Dacă ne imaginăm că, într-un fel, conștiința poate fi plasată într-un asemenea mediu, atunci, în același interval de timp, ea ar putea efectua de ordinul a mult mai multe operații și, deci, ar putea trăi o experiență mult mai densă.
De aici apare ideea lui despre un fel de eternitate artificială. Spune: ți-ar putea rămâne 10 minute de viață biologică, dar dacă mintea ta funcționează într-un alt mediu, în interiorul acestor zece minute pot încăpea epoci întregi – de la căderea Romei până în ziua de azi.
Sună ca fantezie, dar pentru el este doar o consecință a modului în care sunt organizate informația și viteza de calcul. Un obiect material este aproape imposibil de accelerat până la viteza luminii, dar fluxurile de informație le trimitem deja acum cu viteza luminii, în teraocteți.
Pornind de aici, McKenna vorbește despre „evadarea din închisoarea newtoniană”. Prin asta el înțelege imaginea tradițională tridimensională a lumii, în care viața este îngustă, limitată și se termină inevitabil în mormânt.
În viziunea lui, ieșirea este legată de faptul de a deveni informație eliberată de materia brută. Informația nu se supune acelorași limitări de spațiu și timp ca obiectele dense.
Într-un anumit sens, spune el, căutăm o cale de a urca în următoarea dimensiune a existenței anume prin acest tip de trecere.
Dacă privim lucrurile din perspectiva de astăzi, multe încep brusc să arate altfel. În text sunt pomenite direct exemple: Neuralink, ChatGPT, discuțiile nesfârșite despre inteligența artificială.
Toate acestea pot fi văzute nu doar ca jucării la modă, ci ca primi pași în direcția scoaterii unor părți din experiență, memorie, conștiință în mediul digital. Încă nu înțelegem unde ne va duce asta, dar direcția seamănă cu cea descrisă cu mulți ani în urmă.
Nu e de mirare că un asemenea viitor îi sperie pe mulți. Simțim că totul nu doar se accelerează, ci zboară către o realitate tot mai haotică și greu de prevăzut.
Apare senzația că de avalanșa tehnologiilor și a schimbărilor nu ai unde să te ascunzi, că metodele obișnuite de „a îngheța lumea” nu mai funcționează.
În text este rostită onest recunoașterea: „Nu avem toate răspunsurile”. Dar dacă presupunem că toate acestea sunt manifestarea voinței Universului sau a lui Dumnezeu, atunci, poate, această accelerare a fost de la început pusă în scenariu. Regulile vechi încetează să mai funcționeze, iar singurul lucru constant devine însăși schimbarea.
Pe acest fundal este deosebit de interesant cum vorbește McKenna despre Univers în ansamblu. El descrie galaxia noastră aproape ca pe o ființă vie.
Calea Lactee, în cuvintele lui, seamănă cu o celulă gigantică. În centru – un nucleu dintr-o materie superdensă, unde au loc procese misterioase. În jur – ca o citoplasmă, alcătuită din stele și nori de gaz. La exterior – un vid imens care o separă de alte galaxii.
Oamenii de știință își bat capul cu întrebarea de ce, de fapt, galaxiile nu se destramă. Masa pare să nu fie suficientă, de aici teoria materiei întunecate. Iar el propune o altă imagine: galaxia rămâne întreagă pentru că galaxia vrea să fie galaxie.
Factorul lipsă îl numește noutate – acea tendință a naturii de a-și conserva și complica forma.
Aceeași logică fractală, după observația lui, se manifestă peste tot: centru dens și periferie complexă în galaxii, planete, stoluri de păsări, recife de corali, comunități umane și chiar în noi înșine. Universul parcă se construiește după aceleași planuri, iar în timp se întâmplă același lucru: undeva există un centru dens către care totul tinde.
Dacă revenim la experiența noastră cotidiană, această imagine explică neașteptat ceea ce simțim pe pielea noastră.
Astăzi timpul chiar se smulge înainte, cu salturi. Zilele se contopesc în săptămâni. Un val de știri îl acoperă pe altul. Viața devine tot mai rapidă și mai stranie.
Asta obosește, arde, te face să visezi la o pauză. Dar în logica lui McKenna, acesta este semnul unui arc tensionat care se pregătește să se descarce. Cu cât tensiunea este mai mare, cu atât mai aproape este ruptura.
El propune să privim ce se întâmplă ca pe o furtună. Furtuna nu vine doar ca să rupă copacii, ci și ca să curețe aerul. Tot așa și aici: haosul și tensiunea nu sunt doar distrugere, ci parte a unui proces care trebuie să schimbe ceva la un nivel profund.
O altă imagine este mozaicul. Fiecare eveniment, chiar și cel mai înfricoșător, este un fragment care își ocupă locul în imaginea mare pe care încă nu o vedem întreagă.
Iar în această imagine omul nu pare complet neputincios. Am demonstrat deja că știm să ne adaptăm: am trecut prin perioade glaciare, epidemii, războaie, schimbări radicale de sistem.
Acum examenul este de alt fel: să ținem pasul cu o lume care nici măcar nu se mai preface că vrea să încetinească.
McKenna descrie punctul final al acestui drum ca pe o stare în care lumea devine atât de interconectată și de vie prin colaborare, încât limitările obișnuite – ale timpului, distanței, chiar și ale diferențelor dintre oameni – încep să se dizolve.
Și se întâmplă asta nu pentru că mașinile au preluat puterea, ci pentru că, în sfârșit, observăm cât de puternici devenim atunci când suntem cu adevărat conectați unii cu alții.
Dragi prieteni, și voi aveți senzația că timpul acum zboară mult mai repede decât acum 10 sau 20 de ani? În ce momente simțiți asta cel mai clar?
Scrieți în comentarii părerea voastră. Vă mulțumesc pentru vizionare. Dacă v-a plăcut acest video, vă rog să dați like și să nu uitați să vă abonați la canal, ca să nu ne pierdem unii de alții.
Anatol Basarab.
0 comentarii