Capul de câine și chipul pierdut al omului Subtitlu: Cinocefalii – mit, rădăcină uitată sau oglindă spirituală?

Capul de câine și chipul pierdut al omului Subtitlu: Cinocefalii – mit, rădăcină uitată sau oglindă spirituală?


Imaginea care nu vrea să moară

Imaginează-ți o icoană bizantină. Un sfânt stă drept, cu aură de lumină în jurul capului… dar capul nu este de om, ci de câine. În jur, toți se întropeștesc: unii întreabă, alții râd, alții se roagă. Dar nimeni nu rămâne indiferent. Pentru că această imagine zguduie ceva din noi. În adânc. În inconștient.

Cine sunt acești cinocefali, oamenii cu cap de câine? Ce reprezintă? Au existat? Mai trăiesc? Sau… trăiesc încă în noi?

De la râs la tăcere: prima reacție

Aflăm despre ei din zeci de surse: Herodot, Pliniu, Ctesias, Marco Polo, hărți medievale, icoane ortodoxe. Uneori sunt descriși ca fiare, alteori ca ființe semi-raționale. În Evul Mediu, Sf. Hristofor apare pictat cu cap de câine. Pe hartă, sunt reprezentați cu arcuri, blănuri și ochi aprinși. Dar împreună cu sfinți.

Prima reacție e negația. “Nu poate fi adevărat.” Dar după ce aduni toate faptele, ceva se schimbă. Nu mai râzi. Taci. Începi să asculți. Pentru că dincolo de absurditate… se simte un fir de adevăr. Înfricoșător, dar adevăr.


Mărturii care nu se contrazic.

În India, Ctesias descrie un trib cu cap de câine, limbaj prin lătrat și purtare de blănuri. Pliniu cel Bătrân confirmă („Naturalis Historia”, Cartea VII). Marco Polo vorbește despre ei în China (Il Milione). Herodot (Istorii, IV:191) plasează cinocefali în Africa.

Cosmas Indicopleustes, autor bizantin, scrie despre insule unde trăiesc ființe cu cap de câine. Isidor din Sevilla, înciclopedist creștin, plasează această rasă în India („Etymologiae”, Cartea XI). Icoane din secolul XIII îl arată pe Sf. Hristofor cu cap de câine. În Evul Mediu, cinocefalii apar pe hărți precum Hereford Mappa Mundi și Ebstorf Map, lângă alte popoare mitice.

Toți au spus, pe drumuri diferite: “Da, i-am văzut.” Sau: “Se povestește de ei de veacuri.” Iar când mai multe popoare, izolate, vorbesc despre aceeași ființă… nu mai e doar legendă. E istorie pierdută.


Ce sunt cinocefalii, de fapt?

Fizic? Ființe cu trăsături omenești și cap canin. Merg pe două picioare, comunică prin gesturi sau sunete, vânează, trăiesc în haite. Unele legende le atribuie ierarhii, coduri, până și formă de moralitate primitivă.

Ezoteric? Poate o rasă pre-adamică. Poate ființe dintr-o epocă anterioară, creaturi hibride, rămase dintr-un ciclu spiritual inferior. Poate forme găzduite temporar de lumea noastră. Poate… un eșantion al umanității neterminate.

Simbolic? Umbra noastră. Ființa care are trup de om, dar n-a primit Logosul. Nu creează. Nu iubește. Nu vorbește. Doar urmează instinctul. Se supune. Devorează. Se organizează în haită. Este OMUL CARE NU A DEVENIT OM.


Contraargumente anticipate.

Criticul raționalist va spune: „Toate aceste texte se inspiră unele din altele. Niciunul nu e dovadă directă.”

Dar iată paradoxul: aceste relatări apar în culturi diferite, epoci diferite, continente diferite. Înaintea tiparului. Înaintea globalizării. Înainte ca un autor să „copieze” pe altul. Unele vin din Egiptul antic, altele din Persia, altele din Europa medievală. Nu s-au împreumut. Au fost simultane.

Alții spun: „Nu avem fosile”. Dar nici pentru Atlantida, Lemuria sau Troia nu aveam, până când le-am găsit. Absenta dovezii nu e dovada absenței. Mai ales când e vorba de ființe care poate trăiau ascunse, izolat, sau au fost distruse fizic dar nu simbolic.


Ei trăiesc încă printre noi?

Astăzi, nu mai vedem capul de câine. Dar vedem comportamentul. Vedem lătratul din politică. Vedem haita din online. Vedem liderii care conduc prin frică, oamenii care trăiesc pentru consum, dominare, instinct. Vedem bărbați care mușcă, femei care seduc dar nu iubesc, copii crescuți fără cuvânt, dar plini de apetit.

Cinocefalii n-au dispărut. Doar s-au adaptat.


Ce spune religia despre ei?

Sf. Augustin se întreabă: dacă Dumnezeu a creat monștri, nu ar putea crea și popoare întregi cu trăsături inumane? Răspunsul lui e tulburător: da, dar poate le-a dat suflet. Poate chipul lor nu arăta uman, dar alegerea lor – DA.

Sf. Isidor din Sevilla, autorul primei enciclopedii creștine, plasează cinocefalii în India. Iar Biserica a acceptat, timp de secole, sfinți pictați astfel. Nu pentru că erau monștri. Ci pentru că au ales să-L urmeze pe Hristos împreună cu chipul lor căzut.


Concluzie: chipul omului, alegerea omului

Cinocefalul nu este o glumă. Nici o fantasmagorie. Este o avertizare. O rămășiță. O oglindă. O interogație. O traumă. Un trecut neasumat. Sau poate… o față pe care o purtăm încă.

Nu contează dacă au fost reali biologic. Contează că sunt reali simbolic. Că lumea e plină de oameni care au trup de om, dar chip de câine. Care încă nu s-au trezit.

Fiecare dintre noi are în el un cinocefal. Și un sfânt.
Pe care întrărământ îi vom hrăni și crește?


Note și referințe principale:

1. Herodot, Istorii, Cartea IV:191
2. Ctesias, citat de Photius în Bibliotheca
3. Pliniu cel Bătrân, Naturalis Historia, Cartea VII
4. Marco Polo, Il Milione
5. Sf. Augustin, De Civitate Dei, Cartea XVI, cap. 8
6. Isidor din Sevilla, Etymologiae, Cartea XI
7. Hărți: Hereford Mappa Mundi, Ebstorf Map
8. Icoane ortodoxe cu Sf. Hristofor (Muntele Athos, Sinai, Serbia)
9. Cosmas Indicopleustes, Topographia Christiana


Notă de autor: Am scris acest text nu ca să dovedesc existența cinocefalilor, ci ca să trezesc o memorie. Să provoc o fereastră. Să pun o întrebare pe care nimeni n-are curajul s-o rostească:

Dacă nu ni s-ar fi dat chipul lui Dumnezeu, ce fel de oameni am fi fost?
Anatol Basarab.