Ce-am învățat din tot ce n-a mers
(sau: Cum m-am încăpățânat să cresc, chiar și când totul scădea)
Am vrut să fac bine.
Și uneori, chiar am făcut.
Dar repede am învățat că binele nu e garantat.
Mai ales când îl faci cuiva care nu-l cere.
Cine face un serviciu unui ticălos comite o dublă greșeală:
îl ajută degeaba și se pune singur în pericol.
Așa am învățat prima mare lecție:
Nu te amesteca în bunătate, dacă nu ți se cere.
Dacă nu întreabă – nu o face.
Nu băga nasul unde nu-ți fierbe oala.
Într-o lume în care invidia e mai mare decât admirația,
ajutându-l pe cel de lângă tine… te poți trezi că-l înfurii.
Pentru că binele pe care-l primește e, pentru el, dovada că tu ai mai mult.
Invidia e tristețea provocată de bunăstarea celuilalt.
Adevărul?
Binele ar fi bine… dacă răul n-ar învinge zilnic.
Dar îl învinge.
Mai calm, mai organizat, mai eficient.
Pentru că răul n-are dubii.
Pe când binele… se gândește prea mult.
Am fost educat să cred că dacă sunt bun, voi fi răsplătit.
Dar viața mi-a spus altceva:
Nu există viață fericită. Există zile fericite.
Iar în restul timpului… ai grijă pe unde calci.
Pe hârtie pare neted, dar nu uita de prăpăstii.
Și da, am vrut succes.
Dar și succesul are cost.
Dacă Dumnezeu ți-a dat faimă, bani și reușită,
atunci sigur ți-a luat ceva.
Poate liniștea. Poate timpul. Poate demnitatea.
Nu se dă nimic fără plată.
Nu există lucruri mari fără mari obstacole.
Acolo unde nu e luptă, nu e merit.
Acolo unde e ușor… e superficial.
Așa că am luptat.
Pentru mine.
Pentru drumul meu.
Fie voi găsi calea, fie o voi pava singur.
Dar n-a fost ușor.
Un cal bătrân nu strică brazda… dar nici nu mai ară adânc.
Ia povara pe tine, ca să nu cazi când mergi.
Și-am înțeles că orice alegere te definește.
Fă-ți propria alegere, ca mâine să nu dai vina pe alții.
Mi s-a spus să nu pun toate ouăle în același coș.
Dar nimeni nu m-a avertizat ce se întâmplă
când în acel coș stă un cuc.
Adică un parazit. Sau un trădător. Sau un ipocrit cu zâmbet frumos.
Pentru că nu orice față inteligentă e semn de inteligență.
Și indiferent cât de frumos arată bestia… tot bestie rămâne.
Minciuna nu arde – doar te murdărește.
Și o singură minciună strică o mie de adevăruri.
Așa am învățat să fiu atent.
Nu rigid.
Dar vigilent.
Cunoaște-ți limita și nu te prăbuși.
Viața e scurtă, iar cunoașterea infinită.
Să înveți e greu.
Să te oprești e mai ușor.
Cine ia o pauză… ruginește.
Dar și prea multă curiozitate strică.
Satisfacerea curiozității… e sfârșitul cunoașterii.
Așa că am început să fiu cumpătat.
Să n-am încredere în lingușire,
să nu pun speranță în aparențe,
să înțeleg că într-un buzunar e noapte, în celălalt răsare soarele.
Viața e cu dublă față.
Prejudecata e un sfătuitor rău.
Rușinea – o conștiință rănită.
Am acceptat că:
Tinerețea e stricată de părinți.
Bătrânețea, de copii.
Și între ele… trebuie să te salvezi singur.
Am întâlnit oameni care păreau zei.
Și i-am văzut prăbușindu-se.
Am cunoscut genii…
Dar chiar și unui geniu i se permite doar ce e al unui geniu.
În rest, rămâne un om banal, cu facturi, frici și orgolii.
O mătură nouă mătură altfel.
Dar când se rupe… stă sub bancă.
Am râs, am pierdut, am visat.
Și am realizat că nu trebuie să fii erou în fiecare zi.
Un om vrednic, într-o zi mică, face mai mult decât un visător într-o viață imaginară.
Și în final…
nu m-am înțelepțit pentru că am știut mai mult.
Ci pentru că am greșit cu sens.
Am căzut… dar am avut grijă cum am căzut.
Așa cum te culci pentru tine… așa vei dormi.
Final – cald, cu umor blând și greutate:
Am făcut tot ce-am putut cu ce n-am avut.
Și când n-a mai fost nimic,
am învățat să stau în picioare, chiar și fără drum.
Anatol Basarab,
