Cum am fost prost cu toată înțelepciunea din lume”
(sau: Ce folos să știi drumul, dacă tot mergi pe lângă el?)
Monolog (persoana I, ton autoironic, sincer, amar, dar eliberator):
Am citit mult.
Am știut multe.
Am dat sfaturi. Am vorbit frumos.
Și totuși… am fost prost.
Nu prost din lipsă de cunoștință sau cunoastere.
Ci din exces de convingere.
Din credința că știind… nu pot greși.
Dar am uitat că știința nu înlocuiește caracterul.
Că inteligența nu e anticorp pentru orgoliu.
Și că răul cel mai subtil vine din binele prost aplicat.
M-am crezut deasupra.
Și-am căzut mai jos decât toți.
Pentru că am uitat un lucru simplu:
Viața nu se câștigă cu idei, ci cu alegeri.
Știam că trebuie să tac — și totuși am vorbit.
Știam că trebuie să plec — și totuși am rămas.
Știam că nu trebuie să spun ce gândesc — și-am spus.
Și-am plătit pentru fiecare exces de sinceritate… cu dobândă de neîncredere.
Am fost prost când m-am crezut înțelept.
Pentru că adevărata înțelepciune nu se simte ca o victorie.
Se simte ca o retragere calmă, nu ca o ieșire învingătoare.
Am fost prost când am vrut să conving pe cineva că are dreptate, doar pentru că avea gura mare.
Când am pierdut prieteni în loc să pierd discuții.
Când am apărat principii, în loc să apăr oameni.
Când am ales să fiu corect… în loc să fiu viu.
Am fost prost când mi-am deschis sufletul în fața celor care veneau cu lingura, nu cu inima.
Când am oferit tot… crezând că „tot” o să fie apreciat.
Dar „totul” oferit prost… e văzut ca nimic.
Și nimeni nu prețuiește ceea ce e la îndemână.
Am fost prost când am iertat prea repede.
Și când am tăcut prea târziu.
Când am fost răbdător cu oamenii greșiți
și nerăbdător cu mine.
Am fost prost când mi-am crezut propriile măști.
Când m-am jucat de-a înțeleptul și am uitat că eram doar un om obosit,
care voia să fie iubit fără să cerșească.
Am fost prost când am confundat a părea cu a fi.
Când m-am ascuns după vorbe meșteșugite,
dar nu mi-am spus niciodată mie adevărul simplu:
„Nu ești bine. N-ai fost bine de mult.”
Am fost prost cu toate cărțile în mână,
cu toate maximele pe pereți,
cu toată filosofia pe limbă.
Și-am fost prost nu o dată.
Ci cu consecvență.
Zi de zi.
Ani de ani.
Final – în tăcere, cu un zâmbet obosit:
Toată înțelepciunea din lume nu m-a salvat de mine.
Dar azi… tocmai pentru că am fost prost,
pot să încep să fiu om.
Anatol Basarab.
