Cum am învățat să fiu înțelept fără să par nebun
M-au întrebat, într-o zi:
„Cum se recunoaște un om înțelept?”
Și le-am spus: nu după ce spune în piață.
Acolo nu vorbește cu vocea lui, ci cu vocea prostiei generale.
Iar înțeleptul adevărat… știe când să tacă.
Știe că uneori, cea mai mare știință e să nu știi. Sau să te prefaci.
Mi-a luat o viață întreagă să învăț asta.
Că nu tot ce e adevărat trebuie spus.
Că tăcerea e mai puternică decât demonstrația.
Că e mai bine să nu știe nimeni ce vrei, ce poți, ce urmează să faci.
Unul te va opri din invidie, altul din lingușire.
Și oricum… lingușitorul nu te laudă pe tine. Îți adulmecă averea.
Am învățat că oamenii te venerează mai mult când nu știu cine ești.
Dacă îți cunosc puterea, încep să te măsoare.
Dacă nu știu, se miră.
Și mirarea e mai sigură decât recunoașterea.
Am văzut cum oamenii urcă o statuie în altar.
Dar dacă au văzut-o când era încă un buștean… n-o vor mai cinsti niciodată.
Așa că am început să trăiesc în umbră.
Să las lucrurile să pară întâmplătoare.
Să nu spun ce doare, ca să nu fie folosit.
Să nu spun ce mă amuză, ca să nu fie stricat.
Mânia rămâne unde doare. Așa că nu arăta rana.
Și da, mi-am dorit ce e mai bun.
Dar m-am pregătit să primesc ce e mai rău.
Așa… am întâmpinat soarta cu sânge rece.
Pentru că Dumnezeu nu pedepsește cu bâta, ci cu o întorsătură.
Și nu vine niciodată pe ușa din față.
Am învățat de la Proteus: cu omul de știință, om de știință.
Cu sfântul – sfânt.
Cu prostul… e mai bine să nu te contrazici.
Uneori, e inutil să fii înțelept cu proștii.
Mi-am ținut cumpătarea.
Pentru că excesul și adevărul dus la limită aduc amărăciune.
O portocală stoarsă prea mult… dă fiere.
Lapte fără conștiință? Curge sânge.
Și dacă vrei liniște în viață… taci.
E cel mai simplu și mai greu sfat.
Taci când ești între ignoranți.
Taci când ești între invidioși.
Taci și când ești între prieteni, uneori.
Pentru că prieteniile nu sunt veșnice.
Și uneori cei mai buni amici devin cei mai periculoși dușmani.
Privește-i pe toți ca pe oameni în tranziție.
Și nu te baza pe durată.
E mai bine să fii supărat pe toți, decât să fii înțelept singur.
Când toți sunt nebuni, nimeni nu te judecă.
Dar dacă ești înțelept într-o lume nebună, riști să fii declarat nebun.
M-am învățat să mă prefac simplu.
Dar să nu fiu.
Să par ignorant.
Dar să știu.
Să fiu blând.
Dar să țin minte.
Am învățat să mă retrag înainte ca lucrurile să se destrame.
Să nu intru în dispute.
Pentru că bârfa se stinge când o ignori.
Dar dacă o iei în serios, o faci foc.
Mi-am ales câțiva prieteni.
Și mai mulți bani.
Pentru că, da, o minte sănătoasă e mai valoroasă decât sentimentele fragile ale multora.
Am înțeles că un om înțelept ia de la toți.
Se folosește de ce e bun în fiecare.
Și nu judecă ușor.
Pentru că știe cât e de greu să faci bine.
Dar prostul nu apreciază pe nimeni.
Nu vede decât ce-i lipsește.
M-am gândit să plec din locul în care m-am născut.
Și-am plecat.
Pentru că uneori, mama devine mamă vitregă pentru cei care au crescut prea mult.
Acolo, am fost un buștean.
Aici, sunt o statuie.
Străinătatea respectă ce pare deja terminat.
Compatrioții… își amintesc mereu cum ai început.
Și, în final, am învățat:
Cea mai bună răzbunare este uitarea.
Pentru că ea îngroapă dușmanul în praful neînsemnătății lui.
Final – simplu, înțelept, calm:
Poți fi înțelept fără să fii vizibil.
Poți trăi în pace fără să fii lăudat.
Poți câștiga… fără să lupți.
Și poți învinge soarta… dacă o înțelegi înainte să te lovească.
Anatol Basarab.
