Dorința și deznădejdea – lecția lui Kierkegaard.

Dorința și deznădejdea – lecția lui Kierkegaard.

Acum mai bine de un secol și jumătate, Søren Kierkegaard a făcut o descoperire cutremurătoare despre ființa umană. El a văzut că omul este singura creatură din Univers în care se întâlnesc un trup limitat și visuri nelimitate. Tocmai această tensiune, spunea el, este rădăcina tuturor suferințelor noastre.

Kierkegaard a observat cu uimitoare actualitate că majoritatea oamenilor trăiesc într-o deznădejde cronică. Ea seamănă cu o boală ascunsă care roade sufletul în tăcere, chiar dacă omul din afară afișează normalitate și succes. Filozoful a distins trei chipuri ale acestei stări.

1. Deznădejdea inconștientă.
Ea este a celor care aleargă pe pilot automat, mereu în căutare de plăceri, obiective și distracții. Ei își umplu fiecare clipă cu activități, doar ca să nu audă ecoul golului lăuntric. În rețelele sociale viața lor arată impecabil, dar în spatele fațadei lipsește adevăratul sens.

2. Deznădejdea conștientă, dar neputincioasă.
Aceasta se naște când omul înțelege limpede că ceva profund e stricat în viața lui, dar nu are puterea de a schimba nimic. Simte că trăiește într-o închisoare invizibilă, unde fiecare zi repetă aceleași scenarii distrugătoare.

3. Deznădejdea răzvrătită.
Ea apare atunci când omul refuză propria natură și se străduiește cu disperare să devină cineva ce nu va putea fi niciodată.

Toate aceste forme de deznădejde se hrănesc din dorință și creează cercuri vicioase aproape imposibil de rupt. Dar de ce? De ce dorința este un motor care nu se oprește niciodată?

Răspunsul stă în modul în care mintea noastră trăiește satisfacția și lipsa.
Gândiți-vă la ultimul lucru pe care vi l-ați dorit cu ardoare: un telefon, o haină, o mașină, o călătorie. Țineți minte așteptarea febrilă, planurile tot mai detaliate, visul ce se țesea în jurul acelui obiect? Mintea îl transforma într-un talisman magic, capabil să rezolve probleme care de fapt nu aveau legătură cu el.

Dar cât a durat adevărata mulțumire după ce l-ați obținut? Zile? Poate săptămâni? Foarte curând atenția voastră s-a îndreptat spre următorul obiect, următoarea versiune, următoarea experiență. Asta pentru că dorința nu se hrănește din obiect, ci din starea de așteptare, din promisiunea plinătății care nu se împlinește niciodată. Este asemenea unui drog ce dă dependență nu prin plăcere, ci prin speranța pe care o aprinde.

Mintea noastră a evoluat ca un radar care caută mereu ce lipsește pentru a supraviețui. Cândva acest mecanism era vital – ne avertiza de prădători și ne ajuta să vânăm. Dar în epoca abundenței, aceeași programare a devenit o închisoare: inventează nevoi acolo unde am putea găsi liniște și recunoștință.

Kierkegaard a văzut limpede: dorința trăiește din economia lipsei. Fericirea, astfel, este mereu amânată, dependentă de ceea ce nu avem. Și iată cea mai crudă capcană: cu cât primim mai mult, cu atât devine mai evident ce ne lipsește.

Matematica emoțiilor este imposibilă. Fiecare victorie naște noi lipsuri. Este ca și cum am urca pe o scară nesfârșită: fiecare treaptă cucerită nu ne arată decât că drumul continuă la infinit.

Anatol Basarab.