MANIFESTUL FEMEII CARE A VRUT SĂ FIE OM.

MANIFESTUL FEMEII CARE A VRUT SĂ FIE OM

— un adevăr rostit în numele echilibrului —

Când femeia a vrut să fie om

Așa de tare a degradat societatea, încât femeia a ajuns să creadă că e și ea… om. Nu în sensul profund, metafizic, ci în sensul birocratic, rece, contabilicesc. A început să se măsoare în salariu, în funcții, în diplome, în competiții. Și să se întrebe: de ce el are și eu nu? De ce el poate și eu nu pot? De ce el e om și eu sunt „femeie”?

Întrebarea pare legitimă într-o lume care a uitat ce înseamnă cuvintele. Pentru că femeia n-a fost niciodată „mai puțin” decât bărbatul. A fost… altceva. Ceva mai mult. Ceva mai tainic. Ceva ce bărbatul n-a putut niciodată înțelege complet, și tocmai de aceea a iubit.

Femeia e singura ființă de pe pământ care poate crea viață în interiorul ei. Or, când poți da viață, nu te compari cu cel care o apără. Rolurile sunt complementare, nu concurente.

Pe vremuri, femeia spunea cu mândrie: „Acesta este omul meu.” Nu „partenerul meu de dezvoltare”. Nu „iubitul cu care ne sincronizăm pe traiectorie de viață”. Nu. Omul meu. Pentru că omul – în limbajul viu de atunci – era bărbatul care ieșea în lume, muncea, tăia lemne, ridica ziduri, înfrunta ploaia, și se întorcea acasă cu palmele crăpate și spatele frânt. Omul.

Iar femeia nu se simțea inferioară spunând asta. Din contră. Se simțea completă. Pentru că dacă el era omul, ea era femeia – adică taina care-l odihnea, îl înmuia, îl înălța.

Astăzi? Astăzi femeia nu mai spune „omul meu”. Astăzi spune „ăla”. „Ăla cu care mă văd”. „Ăla care mi-a greșit.” „Ăla care nu mai merită.” Și apoi se plânge că bărbații nu mai sunt bărbați.

Dar dacă tu nu mai recunoști omul, cum ai vrea să se mai poarte ca unul?

Dacă vrei să fii om, fii om cu totul

Dacă femeia vrea egalitate, atunci trebuie să o vrea în întregime. Nu doar când îi convine. Pentru că egalitatea reală nu e slogan, nu e afiș, nu e hashtag. E sânge. E greutate. E responsabilitate.

Vrei să fii om? Atunci acceptă și tu partea grea a ființei numite om.

Plătește tu nota la restaurant.

Întreabă tu dacă el a ajuns cu bine acasă.

Asumă-ți tu respingerea când vrei să cucerești.

Stai tu 10 ore la muncă pe șantier, în frig și în noroi.

Ridică tu greul. Taci tu când ești nedreptățită.

Pierde tu custodia copilului și plătește pensie alimentară timp de 18 ani.

Pentru că dacă ești om – așa cum ceri să fii tratată – atunci trebuie să duci tot ce duce un om. Nu doar ce e comod, nu doar ce e corect politic.

Nu poți fi femeie când te doare și om când te enervezi. Nu poți fi vulnerabilă în instanță și invincibilă pe rețele. Nu poți fi mamă sfântă în fața judecătorului și femeie liberă de obligații în fața copilului.

Asta nu e egalitate. Asta e comoditate travestită în ideologie.

Femeia care a coborât la nivel de om

Când femeia a început să vrea să fie tratată ca bărbatul, a pierdut ceva mai important decât toate drepturile din lume: a pierdut diferența.

Femeia care naște, care simte altfel, care are intuiții, care vede detalii pe care bărbatul nu le vede nici cu microscopul… a ajuns să se lupte pentru a fi angajatul lunii. A renunțat la regat pentru o diplomă. La mister, pentru un cont bancar. La influența tăcută pentru puterea zgomotoasă.

Și când și-a cerut „drepturile de om”, a uitat că omul e bărbatul care cade, care tace, care e vinovat aprioric, care e slab și nu are voie să arate asta. Care moare mai devreme și nimeni nu plânge la televizor.

Vrei să fii om? Atunci să ți se aplice legea ca lui. Să nu mai ai „drepturi speciale”. Să nu mai existe „Ministerul pentru Egalitate de Gen” care lucrează doar pentru femei. Să nu mai existe „programe de sprijin” care discriminează fix prin preferință.

Egalitatea reală doare. Aia te face să fii concediată la fel ca el, judecată la fel ca el, abandonată la fel ca el. Dar dacă vrei doar avantajele egalității, nu și riscurile, atunci nu vrei egalitate. Vrei privilegii.

Drepturile omului și drepturile femeii – o contradicție tăcută

Dacă femeia este om, atunci drepturile femeii sunt redundante. Nu au de ce să existe. Sunt deja incluse în Drepturile Omului. Dar dacă au nevoie de legi speciale, de tratamente preferențiale, de politici de protecție, de instituții separate – atunci să fim sinceri:

Femeia a coborât atât de tare, încât nici măcar la nivelul omului nu mai ajunge fără sprijin legal.
Ca o categorie vulnerabilă.
Ca o excepție.
Ca un caz asistat.

Și atunci ce mai e egalitatea?
Un titlu pentru oameni incompleți?

Femeia care cere tratament special, dar pretinde egalitate, nu e egală cu omul. E dependentă de legi. E prinsă între realitate și discurs.

Și mai e ceva:
Cuvântul „omenire” cuprinde tot. Dar derivă din „om”. Nu din „femeie”. Nu se spune „feminire”, „maminitate”, „pântecele comun”. Se spune „omenire” pentru că lumea a fost construită, numită, legiferată și cucerită de bărbat. Cine numește – domină.

Femeia nu a fost numită. A fost simțită. A fost în tot.
Astăzi vrea să fie scrisă. Menționată. Afișată. Și, făcând asta, pierde exact ce avea mai prețios: esența ei nenumită.

Copilul prins între două ideologii

În toată această luptă pentru drepturi, a fost uitat cel care nu are voce: copilul.

El nu are ideologie. Nu are tabără. Nu înțelege „egalitate de gen”, nici „custodie alternantă”. El înțelege doar că într-o zi tata n-a mai fost. Și că mama e obosită, agitată, singură, și plânge în baie.

Copilul are nevoie de mamă și tată, nu de doi părinți „egali în instanță”. Are nevoie de polaritate, de contrast, de echilibru între blândețe și fermitate. Nu poate învăța ce e bărbăția de la o femeie furioasă. Nu poate învăța ce e feminitatea de la un tată absent.

Egalitatea dintre sexe a distrus familia. Familia distrusă a distrus copilul. Copilul distrus… distruge viitorul.

Cine profită de haos?

Când femeia renunță la bărbat, dar nu și la sprijinul lui, cine îi ia locul?
Statul. Corporația. Sistemul.

O femeie singură cu copil e perfectă pentru un stat mare.
Un bărbat tăcut, speriat de lege, e perfect pentru un sistem care vrea muncitori, nu lideri.
Un copil crescut în dezechilibru e perfect pentru un consum permanent și o identitate confuză.

Fără familie, omul nu mai are refugiu. Are chirie.
Nu mai are rost. Are taskuri.
Nu mai are iubire. Are validare online.

Și astfel, familia cade. Iar sistemul crește.

Diferențele biologice ignorate – războiul împotriva realității

Femeia și bărbatul nu sunt la fel. Nu au fost. Nu vor fi. Și asta nu e o insultă. E biologie.

Bărbatul are testosteron, reflexe rapide, logică externă, structură orientată spre construcție, reacție de protecție.
Femeia are estrogen, capacitate de a purta viață, limbaj afectiv, intuiție relațională, energie de stabilizare.

Nu e mai bun unul decât altul. Sunt complementari.

Dar dacă pretinzi că sunt la fel, falsifici întreaga realitate. Și falsul, ca orice minciună, are un preț: viața nu mai funcționează. Relațiile se prăbușesc. Copiii se pierd. Oamenii devin funcții.

Ultimul apel

Femeie, dacă mai ai inimă, oprește-te.
Nu încerca să fii ce nu ești. Întoarce-te la taina ta. La forța blândă. La puterea care nu are nevoie de afiș.

Bărbatule, dacă mai ai coloană, ridică-te.
Nu-ți cere iertare că exiști. Nu-ți fie rușine că ești. Nu mai aștepta aprobări ca să fii om.

Iar voi, cei care încă sunteți împreună…
Nu căutați dreptate. Căutați sens.
Nu mai cereți simetrie. Cereți întreg.
Nu mai alergați să fiți egali. Întoarceți-vă să fiți întregi.

Pentru că într-o lume fără roluri, nu mai există iubire.
Doar tranzacții.
Nu mai există familie.
Doar parteneriate.
Nu mai există oameni.
Doar funcții.
Nu mai există femeie.
Nu mai există om.
Doar umbre.

Adevărul rostit cu demnitate e cea mai puternică formă de libertate. Eu m-am eliberat. Ai nevoie de mult curaj pentru asta. Deci sunt liber.

Anatol Basarab.