Mântuirea vine de sus: despre har, libertate și limitele intervenției omenești
Mântuirea nu este monopolul niciunei religii, națiuni sau dogme. Ea este darul Celui de Sus, oferit tuturor sufletelor – nu după naștere, rang sau riturile exterioare, ci după înțelepciunea divină, care „îi cuprinde pe toți și pe toate”, așa cum spunea preotul Grigorie Dyachenko.
Există convingerea greșită că numai cei născuți în cadrul Bisericii pot fi mântuiți, iar ceilalți – păgâni, neștiutori, rătăciți – nu au nicio șansă. Totuși, milostivirea divină nu e limitată la o instituție. Ea este universală. Toți oamenii vin din același început și se întorc în același final.
În Evanghelia lui Ioan, stă scris:
„Și toți vor fi învățați de Dumnezeu. Oricine a auzit de Tatăl și a învățat, vine la Mine.” (Ioan 6:45)
Iar în epistola către Romani, Apostolul Pavel spune clar:
„Dumnezeu i-a închis pe toți în neascultare, pentru a avea milă de toți.” (Rom. 11:32)
Această „predestinare către mântuire” există pentru fiecare ființă umană. Harul nu este forțat, dar este oferit. Nu este impus, dar este inevitabil pentru cei care aleg să-L caute.
Harul divin nu are preferințe: toate sufletele sunt egale
Textele spirituale din tradiții diferite confirmă același adevăr. În Śrīmad-Bhāgavatam se spune:
„Domnul Suprem tratează toate entitățile vii în mod egal. El nu are nici iubire specială, nici ură, nici prieten, nici dușman.”
Iar Domnul Krishna afirmă în Bhagavad-Gita:
„Oricine Mă caută, în orice fel, Mă va găsi. Toți ajung la Mine. Niciun suflet nu se pierde.” (BhG 7.2, 12, 20, 23, 24)
Așadar, termenul de „suflet pierdut” este, în ultimă instanță, o eroare. Fiecare suflet este o scânteie a Ființei Divine. Sub nicio circumstanță, un suflet nu poate fi complet distrus sau abandonat.
Ce putem face unii pentru alții? Câtă salvare este permisă?
Este o mare ispită pentru omul religios sau moral să creadă că el are menirea de a-i salva pe ceilalți. Însă această atitudine ascunde o formă subtilă de aroganță.
„Nu impune favoruri împotriva voinței tale.” – avertiza Homer.
„Cine salvează un om împotriva voinței lui nu face mai bine decât un criminal.” – îi răspundea Horace.
Helena Blavatsky, în învățăturile teosofice, afirma:
„Nu ai dreptul să invadezi conștiința altuia fără permisiunea lui și să-i iei ceea ce nu-ți aparține.”
Ajutorul forțat este o încălcare a unei legi cosmice. Până și Biblia recunoaște că omul nu poate lua nimic asupra sa dacă nu i se dă din cer. (Ioan 3:27)
Prin urmare, oricât am vrea să grăbim trezirea, iluminarea, mântuirea cuiva – nu putem.
Așa cum nu poți coace un fruct ținându-l în mână. Așa cum un măr copt nu-l ajută cu nimic pe unul verde care abia a înflorit.
Cât de periculos e zelul religios când nu e însoțit de discernământ
O legendă hasidică povestește despre trei oameni drepți care au încercat, prin rugăciune și intervenție spirituală, să transforme războaiele napoleoniene în ultima bătălie profețită – cea a lui Gog și Magog. Au vrut să grăbească sfârșitul lumii, sperând că vor aduce mântuirea globală. Toți trei au murit. Iar majoritatea hasidimilor i-au dezaprobat:
„Nu este permisă forțarea datei sfârșitului. Nu este admisă manipularea mistică a sorții.”
Nici creștinismul nu încurajează zelul coercitiv. Ioan Gură de Aur spunea răspicat:
„Creștinilor le este interzis mai mult decât altora să corecteze cu forța greșelile celor care păcătuiesc.”
Înțelepciunea antică confirmă legile spirituale eterne
Mari gânditori ai antichității au avertizat asupra granițelor salvării și ale intervenției omenești:
• Pitagora: „Nu acționa și nu vorbi în timpul mâniei.”
• Thales: „Cel mai greu este să te cunoști pe tine însuți.”
• Biant: „Învăță de tânăr până la bătrânețe – înțelepciunea e singura avere sigură.”
• Confucius: „Un om înțelept se rușinează de greșelile sale, dar nu se rușinează să le corecteze.”
• Esop: „Nu-ți fie rușine să înveți la bătrânețe. E mai bine târziu decât niciodată.”
Toate aceste voci ne conduc spre o singură concluzie:
Viața spirituală este o alegere personală, o responsabilitate individuală, și un drum care nu poate fi parcurs de altcineva în locul nostru.
Concluzie: nimeni nu e pierdut, dar nimeni nu poate fi salvat cu forța
Mântuirea este inevitabilă, dar nu este instantanee. Nu e la îndemâna nimănui să o comande pentru altul.
Nu e permis să impui binele. Nu ai voie să forțezi conștiința. Nu poți scurtcircuita voința divină.
Toți vom fi mântuiți.
Dar nu la timpul nostru.
Și nu de către alți oameni.
Ci la timpul cerului.
Și prin voința Celui care vede tot.
Anatol Basarab.
