Mintea închiriată: cum a murit adevărul în România.
Constatarea
M-am uitat la multe televiziuni. Sârbe, bulgare, austriece, nemțești, elvețiene, poloneze, croate, rusești, belaruse. În special la emisiunile despre politică. Și nu vorbesc de talk-show-uri populiste, ci de analize serioase, dezbateri reale, invitați diverși. Comparând cu ce văd în România… pare că trăim într-o realitate paralelă.
În afară, oamenii discută probleme reale, de anvergură, complexe și importante. Se dezbat idei, se pun întrebări incomode, sunt invitați oameni cu viziuni opuse. Se vorbește de geopolitică, economie, valori, identitate, război, corupție, viitor.
În România? La Antena 3 de exemplu, aceiași experți rotiți pe post de jucării stricate. Aceleași figuri prăfuite, aceleași sloganuri reciclate. Și Doamne ferește să spui ceva pro-Rusia – ai fi linșat pe loc, stigmatizat, anulat. Nu ai voie să gândești altfel. Totul e într-un singur ton: corect politic, euro-atlantic, anti-rus, pro-vaccin, pro-orice spune Bruxellesul.
Emisiunile de la noi sunt bolnave. Bolnave de propagandă. Nu există dezbatere reală. Nu există pluralitate. Nu există curaj. Există doar slugi cu microfon, gata să aprobe orice spune „linia oficială”. Televiziunile românești nu mai sunt spațiu de gândire, ci cutii de rezonanță ale unui discurs unic.
Se discută banalități. Nimic profund. Nimic esențial. Chestii puerile, învârtite la nesfârșit. Analize cu zero substanță, moderate de păpuși cu pretenții de jurnaliști. Totul e un spectacol ieftin, menit să întrețină hipnoza colectivă.
Diagnosticul
Adevărul nu lipsește doar pentru că-i periculos.Lipsește pentru că nu se plătește.Minciuna are buget.Are public. Are sponsor. Are finanțare de partid și de ONG.Adevărul? Nu aduce rating, nu vinde publicitate, nu produce dependență.Și atunci… de ce l-ar difuza cineva?
De ce să spună un jurnalist că vaccinul a omorât, dacă asta înseamnă să piardă contractul cu farmaceutica?De ce să invite un istoric care vorbește despre Basarabia dacă CNA-ul pândește fiecare virgulă?De ce să aduci un fermier falit de UE, dacă sponsorul e un supermarket care vinde mere poloneze?
Și nu, nu doar ei sunt de vină.Suntem și noi.Noi, cei care știm că ni se servește rahat, dar spunem ‘lasă, măcar e cu sare’.Noi, cei care ne uităm la Antena 3 ca la horoscop.Noi, cei care nu vrem să auzim lucruri grave, că ‘ne strică seara’.
Dacă într-o zi, un post de televiziune ar invita un geopolitician rus, un economist anti-UE, un fermier furat de Bruxelles, un militar care critică NATO, o mamă care a pierdut copilul la vaccin și un profesor de istorie care vorbește despre România Mare –acel post ar fi închis în 48 de ore.Pentru că nu e voie.Pentru că adevărul complet… e considerat atentat la siguranța statului.
O țară care nu mai are presă,care nu mai are oameni care se contrazic cu demnitate,care nu mai poate asculta două opinii fără să muște din ecran –e o țară care și-a cedat mintea.O țară de butaforie, unde părerile se dau cu lingura,iar gândirea e tratată ca boală mintală.
Când un popor confundă dezbaterea cu trădarea, și critica cu sabotajul,nu mai e democrație. E fascism mediatic cu față zâmbitoare.
Verdictul rezultant din aceasta tema.
Am ajuns în punctul în care singura formă de curaj e să taci cu demnitate.Să nu te mai uiți.Să nu mai susții sistemul cu privirea ta.Să oprești televizorul și să-ți pornești mintea.
Pentru că, până la urmă, nu contează ce spune Antena 3 sau Digi24.Contează ce crezi tu.Contează dacă mai ai mintea ta.Sau dacă ai dat-o de închiriat, ca toți ceilalți.
Când un popor ajunge să se teamă să gândească altfel decât se spune la televizor,nu mai e nevoie de dictatură.E suficientă telecomanda.
Și-atunci nu mai trăim. Doar ne programăm.Ziua bună ți-o urează moderatorul.Știrile ți le dă sponsorul.Iar gândirea… ți-o corectează CNA-ul.
În România, adevărul nu e interzis.E doar… inutil.Pentru că nimeni nu mai cere adevăr.Ci doar confirmare.
Asta e moartea presei. Și începutul tăcerii. Definitive.
Anatol Basarab.
Clubul înțelepților
Harta Arhonților și Psihologia Umbrei
accent pe paralela gnosticism, Jung.
Ai observat vreodată că deciziile tale se repetă. Nu gesturi identice, nu întâmplări trase la indigo, ci tiparele. Aceleași scenarii de frică. Aceleași capcane ale trufiei. Aceleași clipe în care știi sigur că trebuie să Citește mai mult…
0 comentarii