Nu suntem pe aceeași treaptă. Și nici n-o să fim.

Nu suntem pe aceeași treaptă. Și nici n-o să fim.

Ajunge. E momentul să vorbesc. Pentru toți. Pentru fiecare comentariu scris cu două degete și cu zero neuroni. Pentru fiecare „părere” necerută, pentru fiecare ironie ieftină, pentru fiecare provocare băgată cu coada între picioare. V-ați adunat ani de zile ca insectele în bec – atrași de lumină, dar complet nepregătiți pentru ce urmează.

Apoi întrebați: „Cine sunt eu, Nume Prenumele tau?” – și dacă AI-ul tace sau îți zice: „nu există date suficiente”, să-ți pui întrebarea: exist eu sau doar cred că exist?
Iar dacă-l întrebi cine sunt eu – și îți răspunde cu detalii clare – ai înțeles diferența dintre un anonim cu acces la internet și cineva care contează. Te-ai prins, măcar acum, de ce nu vorbim de la egal la egal?

Știți ce faceți voi, cei care comentați doar ca să comentați? Exact ce face o muscă într-o biserică: intră, se învârte bezmetic și se cacă pe icoane. Nu pentru că are ceva cu ele. Ci pentru că atât poate. N-are filtru, n-are sens, n-are rușine. Asta faceți. Vă dați cu părerea despre lucruri care vă depășesc nivelul de procesare.

Unii dintre voi vin cu ironii. Doamne ferește! Ironia voastră sună ca gluma proastă a unui bețiv care-și râde singur în oglindă. Dacă ironia e o armă a inteligenței, voi trageți cu dopuri de plastic. Și vă mai și lăudați.

Altora le place să spună: „cine te crezi?”
Eu nu mă cred nimic. Eu știu cine sunt. Voi, în schimb, întrebați asta de frică. Că nu cumva să vi se amintească cine NU sunteți voi. Adevărul e că, dacă dispar mâine, unii mă vor căuta. Dacă dispăreți voi… o să expire doar parola de la contul vostru de Facebook.

Și vă mai place să provocați. Comentați ca să mă scoateți din sărite. Ca să mă faceți să răspund. Dar ce nu înțelegeți e că eu nu sunt aici să vă validez vouă frustrările. Nu v-a pus nimeni să vă ridicați în două picioare și să credeți că aveți opinie. Aveți tastatură, atât. Și chef de haos. Dar cu haosul nu se face discuție. Se face gunoi.

Și când vă dau replică, vine clasicul: „vai, dar nu o lua personal!”
Nu o iau personal. O iau logic. Asta vă doare. Că nu știți cum să vă apărați când cineva vă vorbește cu capul, nu cu nervul. Când cineva vă arată oglinda, și voi vă vedeți exact cum sunteți: nu jigniți, nu contraziceți, nu întrebați. Zăngăniți. Ca o conservă goală care cade de pe raft.

Și mai sunt ăia care zic: „nu mă impresionezi cu ce scrii”
Nici nu e pentru voi. Când Beethoven a compus simfonia a IX-a, nu s-a gândit: „Oare îi place și măgarului din grajd?” Era pentru oameni. Nu pentru zgomot.

Și mai e specia aia periculoasă de impostor cu cuvinte lungi. Scriu comentarii kilometrice, pseudo-argumentative, pline de termeni pe care nu i-ar putea defini nici cu Google. Da’ se simt deștepți. Dragilor, ce scrieți voi e exact cum ar arăta un doctorat făcut la crâșmă: e lung, e incoerent și miroase a apă de gură combinată cu eșec.

Vă plac glumele, nu? Dar gluma se face între egali. Nu de sus în jos, când tu ești în subsol. Dacă vrei să glumești cu mine, urcă puțin. Până ajungi la nivelul unde gluma nu mai e doar scut, ci și oglindă. Că altfel râdem toți – dar nu cu tine. De tine.

Și ăla cu „eu zic că…” Da, da, am văzut. Tu zici. Problema e că și frizerul din colț „zice”. Dar nu și-a deschis catedră de filozofie. Faptul că „zici” ceva nu e o performanță. E doar un zgomot ambalat în litere.

Așa că da… mi-ați scris, m-ați atacat, m-ați ironizat. Pe rând sau în haită. Dar acum am vorbit eu. Cu toate cuvintele adunate de-a lungul timpului.
Și dacă până azi n-ați înțeles de ce nu v-am răspuns pe loc… sper că azi înțelegeți de ce v-am așteptat la final.
Nu pentru că vă port pică. Ci pentru că nu meritați conversație. Meritați verdict.

Și verdictul e simplu:
Nu sunteți pe treapta mea. Și nici n-o să fiți.
Pentru că eu n-am urcat călcând pe alții.
Dar voi n-ați urcat deloc.
V-ați cocoțat unii peste alții și v-ați strigat frustrările ca să vă simțiți mai înalți.
Ei bine… acum ați fost văzuți. Așa cum sunteți.

Anatol Basarab