O discutie cu miros de cafea și fum de narghilea.

Era o seară caldă de vară, într-o terasă aglomerată din centrul orașului. In forfota trecătorilor se împletea cu mirosul de cafea și fum de narghilea. La masa de lângă mine, o domnișoară, prinsă între mai multe ideologii și frământări, dar extrem de frumoasa si bine sculptata, a început să vorbească apăsat. O cracanata cum le spun eu. As putea spune chiar diabolic de frumoasa si angelica in acelasi timp. Așa a pornit discuția noastră.

Iata un fragment din acea discutie.

Eu: Cum crezi, de ce escortei îi este greu, aproape imposibil, să iasă din lumea asta, din meseria asta?
Ea: E complicat.
Eu: De ce?
Ea: Din cauza banilor, probabil.
Eu: Gândește-te, câștigai foarte mult, aproape fără să faci nimic. Doar pentru că ești frumușică și petreci pe iaht cu un miliardar.
Eu: Și apoi? Îți propun un job la supermarket, cu cinci mii de lei pe lună.
Ea: Da. E greu, foarte greu moral.
Eu: Adică?
Ea: Adică nu pot, nu se compară. Nu mai justifică nimic.
Eu: Dar dacă, cum era înainte nu mai merge?
Ea: Atunci rămâne golul. Pentru că nu e vorba doar de bani, ci și de senzația că trăiești altă viață, una „specială”.
Eu: Deci e și dependență psihologică, nu doar materială. Când ai fost dorită, cumpărată, răsfățată, apoi te simți „nimeni” într-un loc banal.
Asta e dependența de dopamină, de senzații tari. Creierul se obișnuiește cu doze mari de plăcere și validare, iar apoi realitatea obișnuită pare cenușie.
Ea: Da, cred că așa e. Nu mai ai răbdare pentru normal.
Eu: Mai mult, e și trauma. Multe fete intră acolo cu răni interioare – lipsa tatălui, lipsa afecțiunii, dorința de validare. Escortul nu le vindecă, doar le amplifică.
Ea: Și totuși, în acel rol simți că valorezi ceva, chiar dacă e fals.
Eu: Exact. Dar când acel rol dispare, revine durerea inițială plus rușinea acumulată. Atunci apare blocajul.
Ea: Și cum se poate ieși?
Eu: Prin reconstrucție interioară, nu prin fugă. Terapie, muncă grea cu tine însăți, acceptarea pierderilor. Altfel doar schimbi scena, dar rana rămâne.
Ea: Sună greu.
Eu: Este greu. Dar altă cale nu există. Altfel rămâi captivă într-un cerc unde tot ce e „lux” pe dinafară ascunde prăbușire pe dinăuntru.

Ea: Cum a ajuns escorta să fie considerată ceva normal?

Eu: Foarte simplu. Totul a început cu apariția chiar a cuvântului „escortă”.

Ea: Doar un cuvânt poate schimba percepția?

Eu: Da. Asta se numește novlimbă. Este un instrument de manipulare socială. Iei un fenomen negativ, îi dai un nume nou, mai neutru sau chiar elegant, și în timp oamenii nu-l mai percep la fel de grav. Gândește-te: nu mai spui „tortură”, ci „reeducare”. Nu mai spui „deținut politic”, ci „dușman al poporului”. Nu mai spui „război”, ci „operațiune de pace”. Și la fel: nu mai spui „prostituție”, ci „escortă”.

Ea: Și asta schimbă tot?

Eu: Da. Pentru că limbajul modelează psihologia. Astăzi, dacă spui „escortă”, sună mai elegant, aproape respectabil. Mulți oameni fac diferență între „escortă” și „prostituată”, deși realitatea este aceeași: sex pe bani. Cuvântul schimbă atitudinea, iar atitudinea schimbă normele sociale.

Ea: Deci normalizarea a venit prin cuvinte.

Eu: Exact. Și dacă vrei să denormalizezi ceva, trebuie să începi prin a numi lucrurile pe nume. Nu „escortă”, ci „prostituție”. Nu „servicii de escortă”, ci „sex pe bani”. Pentru că în momentul în care accepți cuvântul fals, accepți și realitatea falsă.

Ea: Și asta se întâmplă doar aici? Sau și în alte domenii?

Eu: Se întâmplă peste tot. În politică, de exemplu. Nu mai spui „corupție”, spui „lobby”. Nu mai spui „propagandă”, spui „comunicare strategică”. Nu mai spui „cenzură”, spui „combaterea dezinformării”. Prin simpla schimbare de cuvinte, ceva respingător devine acceptabil.

Ea: Asta înseamnă că oamenii sunt manipulați fără să-și dea seama.

Eu: Exact. Dacă accepți limbajul manipulator, accepți și realitatea pe care ți-o bagă în minte. Cuvintele sunt arme. Ele pot normaliza răul și pot stigmatiza binele.

Ea: Și în familie cum se vede asta?

Eu: La fel. Nu mai spui „divorț”, ci „o nouă șansă la fericire”. Nu mai spui „infidelitate”, ci „aventură”. Nu mai spui „abandonul copiilor”, ci „căutarea de sine”. Vezi? Se ia ceva grav și i se dă o haină frumoasă. Astfel, vinovăția devine justificare, iar rușinea devine virtute.

Ea: Și în relațiile dintre bărbați și femei?

Eu: La fel. Astăzi, controlul se numește „grijă”. Lipsa de respect e numită „autenticitate”. Egoismul e numit „self-care”. Rezultatul? Relațiile se destramă, dar oamenii cred că fac ceva bun, doar pentru că folosesc un alt cuvânt.

Ea: Deci peste tot se joacă aceeași piesă, doar cu alte cuvinte.

Eu: Exact. Și asta durează de mii de ani. Marii manipulatori ai lumii n-au avut nevoie doar de arme, ci și de vocabular. Când schimbi cuvintele, schimbi gândirea, iar când schimbi gândirea, schimbi societatea.

Ea: Și ce putem face noi, oamenii simpli?

Eu: Să nu ne lăsăm păcăliți de ambalaje. Să numim lucrurile pe nume. Când e prostituție, să spunem „prostituție”, nu „escortă”. Când e război, să spunem „război”, nu „misiune de pace”. Când e minciună, să spunem „minciună”, nu „narațiune”.

Ea: Deci adevărata libertate începe din vocabular.

Eu: Da. Pentru că atunci când pierzi cuvintele adevărate, pierzi și realitatea. Și un om fără realitate devine ușor de condus, de manipulat și, în final, de distrus.

Ea: Asta înseamnă că bătălia pentru adevăr e o bătălie pentru cuvinte.

Eu: Exact. Cine își păstrează cuvintele curate, își păstrează mintea curată. Iar cine își păstrează mintea curată, rămâne liber.

Eu: Dar hai să te întreb altceva. Cum îți alegeai clienții? Ce criterii aveau pentru tine importanță?

Ea: La început mă uitam la detalii vizibile. Ceasul lui, locuința, cât de des călătorește, cât câștigă. Toate astea spun multe despre un bărbat.

Eu: Și asta era tot?

Ea: Nu. Acum a mai aparut ceva. Eu, acum, la un bărbat mă uit în primul rând dacă are inteligență.

Eu: Adică educație, cultură, logică?

Ea: Da, adica minte. Dacă are intelect si paradoxal am descoperit ca cu cat barbatul este mai intelugent… șansele mele scad.

Eu: Cum adică?

Ea: Pentru că un bărbat inteligent nu intră atât de ușor în jocurile astea. Nu-l cumperi cu frumusețea sau cu teatrul. El vede prea repede ce e dincolo de ambalaj. Și-atunci pentru fete ca mine e mai greu.

Eu: Deci un bărbat inteligent devine pentru tine cel mai greu „client”?

Ea: Da. Pentru că nu-l pot manipula ușor. El nu cade în capcana aparențelor.

Eu: Și nu ți se pare ciudat că tocmai asta ar trebui să fie cel mai mare atu al tău, să ai lângă tine un bărbat lucid și rațional?

Ea: Poate, dar pentru multe fete asta înseamnă pericol.

Eu: Știi de ce? Pentru că femeile care aleg după bani și statut nu caută un om, ci o resursă. Ceasul, casa, vacanțele sunt doar semne că pot extrage ceva. Dar un bărbat inteligent vede acest joc și nu se lasă transformat în bancomat.

Ea: Deci inteligența e o barieră pentru mine.

Eu: Da, pentru tine și pentru orice femeie care caută doar beneficii. Pentru că bărbatul cu minte nu intră într-un contract fals. El știe că relațiile construite pe bani nu rezistă.

Ea: Și atunci, ce caută el?

Eu: El caută autenticitate. O femeie care să nu-l reducă la un portofel, ci să-i vadă valoarea ca om. Pentru că un bărbat, oricât de puternic sau bogat, are cea mai mare vulnerabilitate: să nu fie dorit pentru cine este el cu adevărat.

Ea: Adică până la urmă toate criteriile mele se prăbușesc în fața unui om lucid.

Eu: Exact. Banii atrag, dar nu țin. Statutul impresionează, dar nu hrănește sufletul. Doar inteligența și autenticitatea creează relații reale. Restul e tranzacție. Și în orice tranzacție, cel care vinde frumusețe se uzează cel mai repede.

Ea: Asta e dureros…

Eu: E dureros pentru că e adevărat. Și un adevăr simplu: un bărbat inteligent nu cumpără o iluzie, iar un bărbat care cumpără iluzii nu va fi niciodată al tău.

Ea: Deci, practic, eu am greșit tot timpul criteriul de selecție?

Eu: Da. Ai ales după exterior: bani, statut, putere de consum. Și nu ești singura, multe femei fac asta. Problema e că astfel atragi doar bărbați care vor să-ți cumpere timpul, nu sufletul.

Ea: Și atunci ce ar trebui să fac ca să atrag altceva?

Eu: În primul rând, să-ți schimbi perspectiva. Un bărbat matur și inteligent nu caută să fie încântat cu frumusețe trecătoare. El vrea să simtă că lângă el este o femeie care aduce valoare reală: liniște, sprijin, autenticitate.

Ea: Autenticitate… dar asta e greu.

Eu: Greu, dar nu imposibil. În loc să întrebi cât câștigă, întreabă ce-l pasionează. În loc să te uiți la ceas, uită-te la cum vorbește cu oamenii simpli. În loc să-l judeci după casă, vezi ce fel de om este în absența banilor.

Ea: Dar dacă fac asta, nu risc să pierd avantajele?

Eu: Poate că vei pierde câteva mese luxoase și câteva vacanțe exotice. Dar câștigi altceva: un bărbat care te alege pentru tine, nu pentru rolul pe care joci. Iar asta valorează mai mult decât orice bijuterie.

Ea: Și cum recunosc un astfel de bărbat?

Eu: E simplu. El nu are nevoie să se laude. Nu te impresionează prin ce arată, ci prin ce este. Nu te controlează, ci te respectă. Și, mai ales, nu te cumpără, ci te alege.

Ea: Și atunci rolul meu care este?

Eu: Rolul tău este să fii femeie, nu marfă. Să fii prezentă, să fii sinceră și să știi ce oferi dincolo de frumusețe. Pentru că frumusețea atrage priviri, dar caracterul ține un bărbat lângă tine.

Ea: Asta schimbă tot ce credeam până acum…

Eu: Și asta e dovada că, atunci când schimbi criteriile, schimbi și viața. Femeia care vrea un bărbat matur trebuie să devină ea însăși matură.

Ea: Știi ce îmi dau seama acum? Că toate criteriile mele… ceasul, banii, vacanțele… nu mi-au adus niciodată fericire. Doar o senzație de moment, care trecea repede.

Eu: Exact. Pentru că ai confundat confortul cu împlinirea.

Ea: Și totuși, eu vreau mai mult decât o masă plătită sau un cadou scump. Vreau liniște, vreau siguranță, vreau să simt că cineva mă iubește, nu doar că mă folosește.

Eu: Și asta e primul pas spre maturitate: să recunoști că vechea metodă nu funcționează.

Ea: Atunci spune-mi, ca psiholog, ce să fac? Care e primul pas ca să ies din cercul ăsta?

Eu: Primul pas este sinceritatea. Cu tine însăți. Întreabă-te: ce pot eu să ofer dincolo de frumusețe? Ce rămâne din mine dacă iau banii și vacanțele deoparte? Dacă răspunsul e gol, atunci trebuie să construiești. Caracter, cultură, blândețe, respect.

Ea: Și al doilea pas?

Eu: Al doilea pas este curajul. Să accepți că bărbații inteligenți nu se cumpără, ci se cuceresc prin autenticitate. Și dacă vrei unul lângă tine, trebuie să devii femeia pe care el o caută: prezentă, matură, demnă.

Ea: Sună greu.

Eu: Este greu. Dar e singura cale care duce la fericire reală. Orice altă cale e scurtă, lucioasă, dar goală.

Ea: Și crezi că eu mai pot?

Eu: Oricine poate. Atâta timp cât își dorește sincer. Fericirea nu e un premiu pentru cine aleargă după bani, ci pentru cine învață să se ofere pe sine, nu să se vândă.

Ea, oftând adânc: Poate că e prima oară când înțeleg asta…

Eu: Atunci e și prima oară când ai șansa să schimbi totul.

Ea, vizibil frământată, m-a privit direct în ochi și m-a întrebat dacă poate să-mi adreseze câteva întrebări rapide, la care să răspund cât mai scurt. Am acceptat. Și a urmat acest schimb de replici:

Ea: Bărbatul își pedepsește femeia și se răzbună pe ea, pentru că e rănit. Rănit de ce?
Eu: De lipsa de atenție.

Ea: Bărbatul nu-și respectă femeia. De ce?
Eu: Pentru că ea nu-l respectă pe el.

Ea: Bărbatul o acuză pe femeie de toate. De ce?
Eu: Pentru că ea nu îl mai admiră pe el.

Ea: Bărbatul așteaptă de la femeie raționalitate, echilibru, rezistență la stres. De ce?
Eu: Pentru că singur nu poate duce totul.

Ea: Femeia cere prea mult de la bărbat. De ce?
Eu: Pentru că nu știe să-și gestioneze viața și nu știe ce vrea.

Ea: Femeia îl umilește pe bărbat. De ce?
Eu: Pentru că nu se respectă pe ea însăși.

Ea: Femeia așteaptă ca bărbatul să-i rezolve toate problemele. De ce?
Eu: Pentru că îi e frică să trăiască singură.

Ea: Femeia vrea ca bărbatul să fie compătimitor și să o aline. De ce?
Eu: Pentru că se simte singură.

Ea: Deci totul se reduce la lipsă de atenție, lipsă de respect și teamă?
Eu: Da.

Ea: Și atunci de ce se ceartă bărbații și femeile?
Eu: Pentru că nu se ascultă.

Ea: Și de ce nu se ascultă?
Eu: Pentru că fiecare vrea să aibă dreptate.

Ea: Atunci ce lipsește cel mai mult într-o relație?
Eu: Adevărul și respectul.

Ea: Și ce se întâmplă când lipsesc?
Eu: Relația moare.
Toate conflictele dintre bărbat și femeie pornesc din lipsa de respect și din frica de singurătate. Dacă fiecare ar învăța să se respecte pe sine și să-l respecte pe celălalt, jumătate din suferințe ar dispărea.

Dupa o mica pauza cat ti-ai aprinde o tigara.

Ea: Anatol, știi ce credeam eu? Eu nu datorez nimănui nimic. Dacă vreau să nasc copii, îi nasc. Nu vreau, nu-l fac. Dacă vreau să iubesc un bărbat, îl iubesc. Nu-l mai iubesc, plec. Nimeni nu datorează nimănui nimic. Singurul căruia îi datorează omul ceva e el însuși. Și când înțelegi că în asta e bucuria, începi să te cunoști și să te recunoști.
Eu: Vreau să trădez? Trădez. Vreau să înșel? Înșel.vrei sa ramai, ramai si daca vrei sa pkeci acasa sau la altul, pleci. Nu?
Hai sa-ti spun ceva: când o femeie spune „vreau”, de fapt înseamnă „voi face”. Dar observi că nu fuge la orfelinat să facă bine, ci o atrage murdăria, vulgaritatea, păcatul. Cu cât e mai josnic, cu atât i se pare mai dulce. Cu cât e mai murdar, cu atât zâmbește mai larg. Știi de ce unele femei par atât de fericite? Pentru că asta e beția amoralității.

Când o soție își înșală pentru prima dată bărbatul, ea radiază. Îi tremură genunchii și mâinile, dar nu de vină, ci de plăcere. La fel și cu alți oameni care cad în desfrâu, perversiuni: îi vezi cu zâmbetul pe buze, pentru că dopamina îi lovește. Răul zâmbește mereu, iar binele, de cele mai multe ori, e cu lacrimi. Pentru că să devii mai rău e plăcut, dar să devii mai bun doare.

Cele mai destrăbălate femei pe care le-am cunoscut aveau toate aceeași privire ca tine acum. Crize de euforie, ochii lucind într-un fel specific. Ăsta nu e semn bun. Și nici nu-ți poți imagina ce fac noaptea…

Ea: Ai spus un adevăr, dar numai pe jumătate.
Eu: Da, există această fascinație pentru interzis, pentru murdar. Euforia vine din șocul pe care îl produce încălcarea propriei conștiințe. Dar nu e libertate, e dependență. Plăcerea păcatului seamănă cu plăcerea drogului: intensă la început, devastatoare la final.

Când spui „nu datorez nimănui nimic”, uiți ceva: copiii. Ei nu cer să vină pe lume, dar odată aduși, tu le datorezi totul. Și mai uiți și altceva: relația. Dacă te legi de un om, promiți ceva, fie și doar prin încrederea pe care el ți-o dă.

Ea:Răul zâmbește, spui tu.
Eu: Așa este, dar e un zâmbet scurt. După el vine golul.
Ea: Binele doare, ai dreptate.
Eu: Dar e o durere care te naște din nou. Diferența e simplă: răul îți fură viitorul, binele ți-l construiește.
Libertatea de care vorbești tu e o iluzie. Libertatea de a trăda, de a înșela, de a distruge nu e libertate, e sclavie față de impulsuri și față de dopamină. E libertatea dependentului care crede că țigara sau doza îl fac liber.

Libertatea reală începe abia atunci când poți spune „nu” propriei tentații. Când poți alege binele chiar dacă doare. Atunci nu mai ești sclavul dorințelor, ci stăpânul lor.

Să-ți fie clar: fiecare „vreau” amoral nu te face mai liberă, ci mai legată. Mai prinsă în propria slăbiciune. Iar zâmbetul acela luminat de care vorbeai nu e lumină, e doar flacăra scurtă a unei lumânări care arde mai repede ca să se stingă mai iute.

Libertatea adevărată nu e „fac ce vreau”, ci „aleg ce e drept”. Și doar omul care alege ce e drept rămâne cu adevărat viu și curat. Restul sunt doar umbre ale unei fericiri prefabricate.

Știi cu ce se deosebesc dorințele femeiești de dorințele bărbătești?
Ea: Cu ce?

Eu: Dorințele femeiești sunt dorințe de proces. Dorințele bărbătești sunt dorințe de rezultat.

„Vreau să merg cu mașina” – asta e o dorință femeiască.
„Vreau anume mașina asta. Vreau să cumpăr mașina asta” , sau ,,vrwau sa ajung la Constanța”– asta e dorință bărbătească.

Ea: Adică, ce vrei tu?
Eu: Nu-mi spune că vrei „la mare”. Spune: „vreau să mă odihnesc”. Asta e proces. Pentru mine însă, rezultatul e cumpărarea biletului la mare.

Nu-mi spune că vrei o casă mare. Spune: „vreau să trăiesc într-o casă mare”. Și eu o voi construi.

Când vrei rezultatul, ești în energiile masculine. Când vrei procesul, ești în energiile feminine.

Ea. Inseamna ca eu vorbesc cu barbatii din pozitia masculina?
Eu: Intelegi? Femeia joacă un joc numit „eu îl voi îndoi”. Și tu ai facut asta nu o singura data. Subconștient, are nevoie ca el să nu se îndoaie. Dar face totul ca să-l îndoaie.

Iar bărbatul, dacă este cu adevărat îndrăgostit de o femeie, se deschide în fața ei. Îi povestește lucruri care sunt slăbiciunile lui, amintirile dureroase, punctele lui sensibile. Din păcate, ea apoi folosește asta.

Problema este că bărbatul, când iubește, se topește ca ceara în fața femeii. Nu doar că se relaxează, ci se înmoaie din dragoste. El îi dă încredere, i se încredințează și, paradoxal, tocmai atunci îi pierde interesul. În ochii ei, el s-a „îndoit”.

El însă iubește sincer, vrea să-i facă pe plac, să-i vină în întâmpinare. Dar ea percepe asta ca pe o slăbiciune. Pune tot mai multă presiune pe el, își pierde respectul și interesul. Și, în final, apare situația în care bărbatul e frânt, strivit, castrat și, până la urmă, aruncat la o parte.
Barbatii traiesc asta foarte dureros si uneori isi pot pierde mintile si recurge la actiuni regretabile. Stiai asta?

Ea: Deci este o arta, o stiinta sa vorbesti cu un barbat.
Eu: Da. Din pacate foarte multe femei nu stiu sa vorbeasca delic cu un barbat. Despre cum vorbeşte un bărbat cu femeile, e o soartă groaznică descrisă de secole.
Femeile au propria lor logică.

Iată presiunea emoţională, primul lucru pe care ele nu-l observă şi împotriva căruia protestează: „Eu pun presiune?” „Eu pun presiune?.” „Nu, eu nu pun presiune! Doar cu tine sunt aşa. Cu toţi ceilalţi vorbesc normal. Numai cu tine nu pot vorbi altfel.”

Femeia, de regulă, se pune mereu în poziţia de victimă. Toţi o supără. Ea e mereu dominată de emoţii. Şi nu ştie să discute fără presiune. Si cand incepe a se smeorcai sau a se isterziza, barbatul in general inebuneste.

Ea: Probabil pentru a nu ma incurca in atatea detalii si probleme am preferat sa fiu libera si independenta.
Eu: Femeia independentă este femeia care joacă rolul de Dumnezeu, adică de zeiță. În imaginea lor despre lume, zeița este femeia puternică. Însă dacă întorci „puternică” pe dos, găsești neputința.

Femeile devin „independente” tocmai dintr-o stare de neputință proprie! Ea:Cândva am trăit și eu acea stare de neputință și mi s-a părut dezgustătoare, insuportabilă. Nu vreau să fiu neputincioasă.

Eu: De ce? Pentru că omul neputincios ce face? Cere ajutor. Iar pentru ea, a cere ajutor înseamnă umilință. Această convingere devine temelia personalității ei.

Și de aici mai departe ea spune: „Voi face tot ce este posibil și imposibil ca să devin atât de puternică, încât să nu mai cer nimănui nimic niciodată.”

Stii, Confucius a spus ceva. Nu mai stiu exact cum a spus dar esenta si sensul este asta. Trei componente ale iubirii îmi plac foarte mult.

Atracția inimii naște tandrețea,
atracția trupului naște pasiunea,
iar atracția minții naște respectul.

Și doar aceste trei împreună alcătuiesc iubirea.

Chelnerul a intrerupt discutia pentru cateva minute. Dupa ce chelnerul a plecat, ea s-a uitat la mine si a intrebat.
– Anatol. Ai văzut vreodată un bărbat care să se întoarcă la o femeie care l-a înșelat?
Eu: Este o raritate.

Pentru că atunci când femeia înșală, bărbatul o întreabă: „Ai dormit cu el?” Și în acel moment el simte ca și cum ea ar fi fost „stricată”.

Dar când înșală bărbatul, femeia îl întreabă: „O iubești?” Și în acel moment ea simte trădarea, pentru că începe să se compare cu cealaltă.
Ea: Da. Este complicata lumea asta.
Eu: Este. Ai observat sigur ca noi trăim într-o lume în care bărbații plătesc escorte doar ca să poarte o conversație și să primească un pic de susținere, iar femeile iau bani cu ele la întâlniri, „ca să fie sigure”.

Într-o lume în care normalitatea și capacitatea de a iubi au devenit deja un avantaj competitiv rar.

Ni s-a umplut mintea de gunoi de către ,,psihologi” și „guru ai maturității” cu teoriile lor despre „el trebuie” și „ea trebuie”.

Colectiv am ajuns să falsificăm sensurile și să ne pierdem rațiunea. Ne ciocnesc cap în cap doar cu un singur scop – să adune vizualizări prin titluri țipătoare.

Și rămânem fiecare „cu dreptatea lui”, dar în fond, inutili pentru oricine. Singuri!

Omul nu suferă din cauza a ceea ce i se întâmplă, ci din cauza felului în care percepe ceea ce i se întâmplă. (Seneca)

Rar înțelegem că evenimentele, în sine, sunt neutre. Durerea nu se naște în ele, ci în modul nostru de a le judeca. Supărarea, frica, neliniștea nu sunt lovituri din exterior, ci umbre interioare pe care ni le creăm singuri.

Însă acolo unde se naște suferința, se naște și puterea. Pentru că, schimbând felul în care privim, schimbăm realitatea. Iar cel care învață să-și stăpânească percepția devine liber chiar și în cele mai grele împrejurări.

Uite. Fii atenta. Ca exemplu.
Bărbații sunt în mare parte poligami. Pentru un bărbat e important, uneori, să aibă sex cu o altă femeie, chiar și cu una pe care nu o iubește. Așa e făcută natura: cu cât mai multe femei ai avut, cu atât ești mai „mare” în ochii altor bărbați. Pentru multi barbati asta e impirtant.

Dacă de fiecare dată s-ar divorța din cauza asta, am ajunge la 80% divorțuri si femeile ar divorta la fiecare maxim 4 ani. De fapt, chiar acolo suntem.

Pentru mine, de exemplu, e simplu: de inteles chiar daca as fi femeie.
Ea: Foarte bine. Dar pentru mine, dacă ai plecat, să nu mai revii.
Eu: Dacă nu mi-ai spus direct, dacă nu ai avut curajul să recunoști, și nici nu am aflat de la altcineva, atunci rămâi pe drumurile tale, iar eu îmi văd de treburile mele in acest timp. Asa aș gandi daca as fi femeie. Cred.

Știi că bărbații, de regulă, nu divorțează singuri? Sunt alungați de femeile lor, care de foarte multe ori dupa divort chiar ele se incurca cu un barbat casatorit.
Iată cum merge: există soț și soție. Soția se îndrăgostește de altcineva. Se întâmplă. După un timp, vine și spune: „Dragă, ne-a fost bine, dar eu plec.”

Situația inversă: bărbatul se îndrăgostește de alta. Și totuși, are o soție. Până când soția nu-l alungă, el nu pleacă nicăieri. Așa sunt făcuți.

Când am citit cercetările despre asta, am început să analizez. Și văd mereu același lucru în jur. Ori ea pleacă, ori el pleacă doar atunci când ea află.

Și ce se întâmplă adesea? Amantele merg la soții, pentru că nu mai suportă, și le spun: „Uite, eu sunt cu soțul tău de 5 ani.” Iar soția, calmă, răspunde: „Și cum e cu el, e ok?” Dacă e înțeleaptă, spune: „Foarte bine, continuați, mie îmi convine așa.”
Celalat tip de femeie va face din asta o adevarata tragedie.
Vezi cum lucrurile pot fi percepute in feluri diferite cu rezultate diferite?

Iata alt exempmu.

Întreabă orice femeie divorțată de ce a plecat de la soțul ei. Vei auzi aceleași motive, trase la indigo: „bea, mă bătea, mă înșela”. De parcă fiecare, absolut fiecare, s-ar fi salvat dintr-un iad. Și îți spun asta cu atâta milă de sine, încât îți vine să le îmbrățișezi… până când începi să pui întrebările incomode.

Am întrebat sute și peste tot apar aceleași motive.
Coincidență? Chiar toți bărbații sunt monștri? Sau e mai ușor să ascunzi propria vină în prăbușirea familiei?

Bine, el bea, lovea, înșela. Dar dacă era un monstru, atunci cum te-ai măritat cu el? De ce i-ai făcut copii? Răspunsul e mereu același: „La început era bun, grijuliu, sportiv, promițător. Apoi s-a stricat.”

Poate ar trebui întrebat cine l-a stricat. Cât de mult i-ai stors sufletul ca să se refugieze în alcool? Cât de tare l-ai sufocat cu imaturitatea ta, încât i-a fost mai ușor să tacă decât să explice?

Ți-ai jurat să fii alături și la bine, și la greu. Dar la primul greu ai fugit. Ai numit asta „relație toxică”. Adevărul e că el nu s-a transformat într-un monstru dintr-odată. A devenit așa atunci când nu a mai avut unde să fugă de durere.

Dacă l-ai umilit, l-ai comparat, l-ai batjocorit, nu te ascunde acum în spatele cuvântului „victimă”. Nu ești o victimă. Este doar resentimentul din relație, care s-a transformat în război.

Eu: Pot sa te intreb si eu ceva?
Ea: Da.
Eu: Răspunde-mi, te rog, ca femeie: ce îmi poți da mie daca aș fi iubitul sau alesul tau?
Ea: Iubire, grijă, tandrețe, sprijin.

Eu: Pentru mine acestea sunt doar vorbe goale.
Ea: De ce?
Eu: Pentru că noi, bărbații, nu gândim în categorii de grijă, iubire, tandrețe. Noi gândim în categorii de roată, lupta, ciocan, sex.

Înțelegi? Astea sunt categorii emoționale. Eu generalizez. Uite, patru degete: omul e alcătuit din nivel fizic, emoțional, intelectual și spiritual. Bărbații stau mai mult pe fizic și intelectual. Femeile pe emoțional și spiritual. Nu înseamnă că sunt prostuțe. Așa e împărțirea.

Voi, femeile, vorbiți despre iubire, grijă, sprijin, trairi, simturi, emoții, etc.. Toate sunt categorii emoționale. Bărbații caută sex, bani, putere. Și da, își doresc ca femeia să fie deșteaptă și frumoasă. Aleg cu ochii, aleg formele, aleg lucrurile materiale, clare, evidente, masurabile, cuantificabile.
Ințelegi?
Ea: Anatol, mi-ai activat foarte multe ganduri, idei, emotii si amintiri. Stii ce am inteles eu acum, in urma disctiilor noastre de astazi?
Eu: Ce? Sunt curios, cu ce o sa ramai, ce o sa duci cu tine dupa ce o sa pleci.
Ea: Pot să spun că orice, absolut orice bărbat visează ca femeia lui să cunoască și să folosească aceste trei secrete.

Primul: recunoștința activă.
Al doilea: admirația constantă față de bărbatul ei.
Al treilea: să-i ofere mereu sentimentul că ea îl dorește permanent.

Atât. Dacă le are pe acestea trei, el nu va pleca niciodată de lângă ea.

Eu: Nu este rau deloc. Ai inteles bine.
Du asta cu tine prin viata si experimenteaza toate acele trei puncte.
Ea: Vrei sa te invat si eu ceva din experienta mea?
Eu: Te ascult cu placere.
Ea: Stii care este cea mai periculoasa manipulare a unor femei?
Eu: Le stiu cam pe toate, dar invaț cu placere chiar daca o sa o stiu, dar o sa o prezinti altfel decat as fi explucat-o eu.
Ea: Cea mai periculoasă manipulare feminină nici măcar nu pare manipulare.

Crezi că femeile îi țin pe bărbați prin lacrimi?
Eu:Nu.
Ea: Lacrimile sunt un spectacol ieftin. Crezi că e sexul?
Eu: Nici asta.
Ea: Sexul e o jucărie pentru cei mai slabi.

Cea mai periculoasă manipulare feminină este răceala. Și acum îți explic de ce.

Ea nu te umilește direct. Doar creează impresia că trebuie să-i câștigi atenția. Îi scrii un mesaj, ea îl citește și tace. O întrebi despre viitor, ea răspunde cu eternul „vedem, mai târziu, nu acum”. Tu ești acolo, ai grijă, te străduiești, dar ea te ține în zona de așteptare, doar ca să se hrănească din atenția ta, fără să ofere nimic în schimb.

Și aici începe cel mai grav lucru: tu încetezi să mai fii bărbat. Te transformi într-un băiețel care așteaptă aprobarea unei femei adulte. Ești din nou în fața tablei, în fața învățătoarei. Ești din nou lângă mama care uneori te laudă, alteori te ignoră. Și ești gata de orice pentru un zâmbet al ei: să cumperi, să demonstrezi, să mulțumești, să te faci plăcut.

Dar asta nu e iubire. E dresaj.

Iar femeile știu acest mecanism la nivel instinctiv. Nu le trebuie un partener, ci un băiețel pe care să-l țină în lesă scurtă. Le trebuie un bărbat care să se târască singur după firimiturile atenției lor.

Și atâta timp cât accepți rolul ăsta, pentru ea nu ești bărbat. Ești baterie. Ești resursă stoarsă până la capăt.

Eu. Ok. Țin minte: cea mai periculoasă manipulare feminină nu sunt lacrimile sau sexul, ci puterea ei de a te transforma într-un copil care încearcă la nesfârșit să merite iubirea.
Frumos. Functioneaza. Are mecanisme.
Da.
Femeile abuzatoare sunt de câteva ori mai numeroase decât bărbații abuzatori. Abuzul feminin este foarte greu de identificat la nivel cotidian, pentru ca nu lasa urme pe corp si nu le pot vedea cei de la IML. Nu le pit fotografia, masura, etc.

De ce? Pentru că femeia este prin natură mai emoțională decât noi. Ea poate ascunde foarte bine emoțiile, violența. Poate manipula prin vinovăție. Poate fi rece și distantă într-un mod extrem de crud. Poate fi schimbătoare. Poate fi violenta verbal de te scoate din minți. Cuvintele uneori sunt mai dureroase si lasa urme mai adanci decat ciocanul sau cutitul.

Și femei-abuzatori sunt foarte multe. Mai multe decât bărbați-abuzatori. Cu mult, mult mai multe.

Iar lângă astfel de femei ce se întâmplă cu bărbații? Ajung la accidente vasculare, infarcte, sinucideri. Se apucă de băutură, duc o viață haotică, alunecă pe scara socială. Sau trec la actiuni violente si comit lucruri nesabuite poate chiar regretabile si ireparabile.


Anatol Basarab.