,,SFÂRȘITUL JOCULUI”

„SFÂRȘITUL JOCULUI”

Monologul unui psiholog despre moartea relației dintre femeie și bărbat.

CONFESIUNILE

Am primit zeci de scrisori.
Unele nervoase. Altele frânte.
Toate de la femei care nu mai înțeleg de ce bărbatul nu mai vine.

„Sunt dezamăgită. Nu mai înțeleg ce se întâmplă cu bărbații. Toți fug de responsabilitate. De câteva zile simt că explodez. Ultima dată la psiholog i-am spus direct: Sunt dezamăgită de toți bărbații. Și nu pot înțelege unde a fost momentul în care s-a rupt ceva. Când au început să spună că nu mai sunt obligați să întrețină o femeie?”

E vocea unei femei care credea că lumea îi datorează un bărbat.
E ecoul unei generații care a crescut cu ideea că bărbatul trebuie.
Să protejeze, să plătească, să iubească necondiționat.
Dar lumea nu mai funcționează așa.

„Sunt singură de cinci ani. Nu pentru că nu vreau o relație, ci pentru că n-am cu cine. Bărbații azi așteaptă să conduc eu până la ei, altfel sunt considerată pretențioasă. Dacă plătesc nota, sunt feministă nebună. Dacă o plătește el și-mi dă și bani de taxi, înseamnă că trebuie să-l recompensez.”

Totul e troc.
Totul e calcul.
Totul e epuizant.

„Pe vremuri îmi găseam iubiții pe site-uri. Azi… nimic. E pustiu. Nici măcar în viața reală nu mai vine nimeni. Nu-mi mai spune nimeni că am ochi frumoși. Nimeni nu se mai uită. Nimeni nu mai riscă.”

Pentru că bărbatul s-a trezit.
Și-a dat seama că dragostea nu mai e reciprocă.
Că dă tot și primește sarcasm, pretenții, condiții.
Și a spus: „Gata.”

„Mi-am dorit un copil. Nu pentru poze pe Instagram. Ci pentru că într-o zi am simțit că uterul meu nu mai vrea să aștepte. Dar n-am avut în cine să-l pun.”

Asta e una dintre cele mai sfâșietoare mărturii.
Nu pentru că nu ar fi biologic adevărat.
Ci pentru că vine de la femei care au râs ani de zile de bărbați.
Care i-au făcut inutili.
Și acum îi caută. Disperat.
Și nu-i mai găsesc.

TREZIREA

Ai vrut să fii independentă.
Și acum ești.
Plătești chiria singură.
Te duci la medic singură.
Treci prin crize existențiale singură.
Ai învățat să cari sacii, să montezi rafturi, să conduci pe viscol și să dormi cu lumina stinsă.
Bravo.
Dar ești fericită?

Ai vrut să nu depinzi de nimeni.
Și nu mai depinzi.
Dar nici nimeni nu mai depinde de tine.
Nu-ți mai cere nimeni părerea.
Nu-ți mai cere nimeni zâmbetul.
Nimeni nu-și mai face planuri cu tine.

Ai ajuns să nu mai fii o alegere.
Ești o opțiune de rezervă.
Un „poate”.
Un „dacă nu apare altceva”.

Te crezi autosuficientă?
Dacă mâine ai cădea pe jos în baie, ai zăcea acolo ore.
Nu te caută nimeni.
Pentru că ai spus ani la rând că „nu ai nevoie de nimeni”.
Și lumea te-a crezut.

Ai spus că bărbatul nu e important.
Că poți și singură.
Că el e doar un accesoriu.
Acum nu-l mai ai deloc.
Și te întrebi de ce?

Pentru că sexul e peste tot.
Validarea e online.
Iar ciorba și uterul nu mai sunt monedă de schimb.

„Dacă mă îmbolnăvesc… cine-mi va ține mâna? Cine va fi acolo?”

Nimeni.
Pentru că ai jucat greșit.
Ai respins.
Ai jignit.
Ai cerut.
Și n-ai oferit.

Femeia care spunea „Eu aleg” nu mai e aleasă.
Femeia care spunea „Eu nu cer nimic” se uită azi la ceasul biologic cu groază.
Femeia care spunea „Bărbații sunt slabi” plânge noaptea, în tăcere.

VERDICTUL

Eu sunt psiholog.
Am citit toate scrisorile.
Le-am înțeles.
Dar n-am să le mai justific.

Adevărul e simplu și nemilos:
Bărbatul nu mai vine.
Nu pentru că n-ar exista.
Ci pentru că nu mai are de ce.
S-a săturat să fie bancomat, terapeut, sclav emoțional și sac de box.
S-a săturat să fie tratat ca opresor, dar cerut ca salvator.

Ai câștigat toate bătăliile împotriva lui.
Și ai pierdut războiul cu tine însăți.
Pentru că nu el era inamicul.
Ci singurătatea.

Și da, unele femei se trezesc.
Se reîntorc la blândețe. La cooperare. La umanitate.
Și acelea vor fi iubite.
Restul… vor rămâne cu lecțiile. Cu diplomele. Cu câinele. Cu tăcerea.

Femeie, dacă te comporți ca un rege,
nu te mai mira că nu-ți mai vine niciun cavaler.

Ai fost zeiță în mintea ta.
Dar în inima lui… ai devenit un pericol.
Și pericolele nu se iubesc. Se evită.

Sfârșitul jocului.
Și începutul tăcerii.

Anatol Basarab.