Comunism emoțional cu portofel capitalist.

Comunism emoțional cu portofel capitalist

Frate, am ajuns într-o lume în care „totul e al nostru”
— dar numai când e vorba de ce-i al tău.

Fetele zic așa, cu seninătate cosmică:

„Banii tăi sunt banii noștri.
Dar banii mei… sunt banii mei.”



Bravo, regină!
Și dacă tot e „al nostru”, hai să ne uităm și la datoriile mele.
Păi dacă eu am datorii – sunt ale noastre, nu?
Dar dacă ea are datorii, zice: „Astea sunt mai… personale. Sunt vechi. Sunt pe mine.”

Cum zicea un prieten:

„Frate, dacă mă împrumut la Ion și suntem împreună, hai să-i dăm banii înapoi împreună!
Dar când am zis: Dă și tu bani!… a zis: «Nu e responsabilitatea mea, e ideea ta!»”



Aha, deci când e profit – împărțim.
Când e pagubă – mă descurc singur.
Frumos parteneriat, pe principiul:

Când merge bine, suntem noi. Când merge prost, ești tu.


Mă duc la sală. Fac sparring. Dau și primesc pumni.
Știi ce am zis?

Dacă tot suntem „un cuplu”, atunci hai: dacă mă bate cineva, să ne bată pe amândoi!
E logic, nu? Că doar totul e comun, nu?
Dacă mușchii mei sunt ai noștri, atunci și vânătăile mele să fie tot ale noastre.

Sau ce?
Numai la spa, shopping și Netflix suntem „un tot”?
La cărat saci, muncă, efort, risc, faliment – devin „tu cu ale tale”?

Și culmea culmilor e când zice:

„Părerea ta nu contează.”
Dar dacă zic eu ceva:
„Păi, e părerea noastră! Trebuie să luăm deciziile împreună!”



Una e să ai o opinie.
Alta e să ai o opinie comună care se impune unilateral.

Practic, tu crezi că sunteți două capete.
Dar e doar capul ei care gândește pentru amândoi.
Tu ești „capul decorativ”, ca bustul lui Lenin în curtea unei școli: stă, dar nu decide.

Și atunci întreabă-te, frate:
Ce fel de „egalitate” e aia în care tu bagi bani, timp, nervi și sacrificii…
iar ea bagă emoticoane cu „merit tot ce-i mai bun”?

Ce fel de „parteneriat” e ăla în care tu trebuie să lupți, să aperi, să dai tot…
și ea stă pe margine și cere 50% la final, cu lacrimi și avocat?

Asta nu e dragoste.
Asta e comunism emoțional cu portofel capitalist.

Totul e „la comun”, dar doar cât e convenabil.
Iubirea modernă a devenit un fel de SRL sentimental:
Tu muncești, ea distribuie profitul.


Hai sa fie si o morală?

Dacă nu ai voie să te odihnești în efort,
dar ea are voie să dispară în pierdere,
nu mai sunteți doi.
Ești doar tu, plus o umbră cu pretenții.

Și-atunci, dragule… nu mai cere iubire.
Cere acționariat.

Și dacă nu semnează cu sânge și bătături,
spune-i frumos:

Îmi pare rău, iubirea fără contribuție devine doar lux pe banii altuia.
Anatol Basarab.