Te-am primit pentru că te iubesc, nu pentru că meriți.

Te-am primit pentru că te iubesc, nu pentru că meriți
— gandurile unui bărbat trezit din vis.

Multe femei se ocupă în mod constant cu lucruri care nu se mai pot repara, strică totul, iar apoi se întorc și spun:
„Vreau să mă întorc la tine, hai gaseste tu o soluție, ceva…”

Nu vin nici cu rușine, nici cu regret autentic. Vin cu tupeul celui care știe că are putere asupra ta.
Vin ca și cum doar au făcut o pauză, nu un dezastru. Și tu stai acolo ca prostul și le primești, din iubire.
Din speranță. Din frică.

Și el nici nu poate să refuze. Pentru că e prost. O iubește.

Nu prost în general. Nu un idiot.
Ci prost de dragoste.
Prost pentru că inima bate mai tare decât mintea.
Pentru că speră că de data asta va fi altfel.
Dar nu va fi.

Și ce să facă el?

Într-o societate normală, pentru așa ceva ar fi omorât cu pietre.
Nu pentru că ea s-a întors. Ci pentru că joacă jocuri murdare cu sufletul unui om.
Pentru că îți dă foc la casă, apoi se întoarce cu un zâmbet și zice: „Hai, reconstruiește.”

Nu spun că asta e bine sau că a fost vreodată corect, dar…

Principalul rău psihologic pe care îl provoacă o femeie este acesta:
Ea transferă responsabilitatea pentru propriile eșecuri totale – ca și cum ar fi doar niște probleme – pe umerii bărbatului și zice:
„Rezolvă.”

Dar cum să rezolvi? N-ai de unde să știi.
Ea n-are niciun plan. Nicio asumare.
Doar aruncă vina și stă cu brațele încrucișate.
Iar tu, bărbatule, începi să sudezi ruine cu speranță.

Și nu se oprește aici. Nici pe departe.
După ce o primești, îți va spune direct:
„Păi da, normal că m-ai primit. Că nu te vrea nimeni.
Ai mai găsit vreo alta mai bună ca mine? Nu.
Păi vezi? Ar trebui să-mi mulțumești că m-am întors.
Prostule.”

Asta e dinamica clasică a victimei autoproclamate și a agresorului emoțional subtil.
Ea te umilește și apoi îți reproșează că nu ești bărbat destul să o suporți.
Și când te sufoci, îți spune că e vina ta că n-ai învățat să respiri sub apă.

Și dacă tu crezi că, dacă o primești înapoi, ea o să umble cu ochii în pământ, o să fie o soție ascultătoare .

Poți să-ți bagi mințile în cap. Nici vorbă.

Nici vorbă de recunoștință. Nici vorbă de smerenie.
Ea se întoarce mai sigură ca înainte. Cu și mai mult control.
Pentru că dacă ai înghițit o dată, vei înghiți și a doua.

O să înceapă iar să-ți fută mințile mai tare ca înainte.
Dar acum, cu mai mult rafinament. Mai pervers. Mai rece.
Pentru că a testat terenul și știe cât poți duce.

Și, dacă doar îndrăznești să-i amintești ce a fost,
îți dă imediat de înțeles că poate oricând să apese iar pe buton și să plece.

Și nici nu mai are nevoie să țipe sau să amenințe.
E de-ajuns o privire. Un gest. O liniște apăsătoare.
Pentru că ea simte deja cât de tare te-a rănit. Și știe că tu știi.

Și tu, prost, încă mai speri că o vei îmblânzi.
Că, dacă o iubești destul, se va schimba.
Dar nu se schimbă nimic.
Pentru că în capul ei, vina e tot a ta.

Ea doar s-a întors. Din milă.
Așa ți se spune. Așa începi și tu să crezi.
Că tu ai avut noroc s-o recuperezi.
Când, de fapt… ai pierdut și mai mult. Te-ai pierdut pe tine.

Și atunci întreb:
Tu ce repari, de fapt?
Pe ea… sau rana ta?
O iubești… sau doar îți e frică să fii fără ea?

Anatol Basarab.