Crăcănata.

Sunt pasionat de profesia mea, psihologie și în ultimii ani am observat un fenomen interesant, dar totodată tulburător: apariția crăcanatei moderne. O ființă paradoxală, ruptă între două lumi și două ideologii. Un picior în feminismul convenabil, cel care cere drepturi și privilegii, iar celălalt picior într-o lume veche, în care bărbatul trebuia să plătească totul, să suporte totul, să fie stânca. Însă ea, crăcanata, nu este nici una, nici alta. Vrea tot. Vrea să fie regină fără să fie regat. Vrea să fie venerată, dar nu să se supună nici unei reguli.

Crăcanata a fost disponibilă pentru toți, dar brusc pretinde să fie specială pentru unul singur. Te-ai irosit, domnișoară, în relații fără obligații, cu bărbați fără viitor și în emoții de unică folosință. Și acum, peste noapte, ți-ai adus aminte de valoarea crăcanatei… pardon, a femeii adevărate. Dar întrebarea e simplă: unde era acea valoare când o aruncai la gunoi singură, de bunăvoie, crezând că e „cool”, „empowered” sau „liberă”? Ai confundat libertatea cu promiscuitatea, emoția cu iubirea, atenția cu respectul.

În psihologie, vorbim despre iluzia meritului — sindromul acela în care o persoană crede că merită totul doar pentru că există. Crăcanata este o campioană a acestei iluzii. Însă dincolo de iluzie, există istoricul comportamental — adică acel tipar pe care îl tot repeți. Și în cazul ei, tiparul e clar: atracție către bărbați toxici, respingere față de bărbați stabili, fugă după emoții, ură față de liniște.

Un bărbat cu stimă de sine nu o va scoate pe crăcanată din noroiul în care singură s-a băgat. Nu va juca rolul de salvator. Nu va pune pansamente pe alegerile greșite ale altcuiva.

La noi în popor e o vorbă simplă, dar grea: „Omul care nu te prețuiește, chiar dacă ești înger, tot îl va enerva sunetul aripilor tale.” Cam așa e și cu crăcanata: nu e vorba că nu există bărbați buni, e vorba că ea nu îi suportă — pentru că nu o validează în nebunia ei.

Crăcanata e ca un copil care testează limite. Împinge, cere, vede până unde merge. Azi întreabă: „Unde sunt florile mele?” Mâine: „Unde e mașina mea?” Poimâine: „Dă-mi un apartament!” Și dacă tu, bărbat, răspunzi mereu cu „da, iubita mea”, să nu te miri că într-o zi o să te trezești gol. Și financiar, și emoțional.

Să ne întrebăm sincer: e adevărat că toate crăcanatele se gândesc la divorț? Răspunsul sincer e da. Din prima zi de căsătorie, în mintea ei începe cronometrarea momentului potrivit. Nu dacă, ci când. Când e mai convenabil. Când e mai profitabil. Când poate ieși cu cât mai mult. E un calcul rece, nu un eșec afectiv.

Și să nu credeți că se opresc aici. După 40 de ani, crăcanata intră în faza „nimeni nu mă merită, dar toți trebuie să mă vrea”. Și închide-ți, crăcanato, găurile — cele din portofel, cele din orgoliu, cele din cadouri, nevoi, emoții găunoase. Bărbatul modern nu mai are chef să repare ce ai stricat tu. Nu e un lăcătuș spiritual, nici un ATM sentimental.

Mai grav, crăcanata de azi are un test de mândrie imens. Ea nu e niciodată vinovată. Bărbații sunt „narcisiști”, „abuzatori”, „imaturi”. Ea, niciodată. Ea doar suferă, și acuză. Dar nu-și asumă. Nu-și iartă trecutul, nu-l înțelege, nu-l vindecă. Așa ajunge să devină rigidă, masculinizată, agresivă. Își canalizează toată energia spre carieră, spre competiție, dar în interior — rămâne un gol care urlă.

Cum ajungem la atât de multe divorțuri? Simplu: rețelele sociale, influenceri, antrenori de viață care vând iluzia unei realități paralele. Acum e la modă ca bărbatul să fie doar o sursă de bani. Iar când bărbatul obosește, devine „lipsit de empatie”. Dar când crăcanata obosește, ea „se reinventează”. Dublu standard. Așa funcționează ideologia ei.

Relațiile devin tranzacții, iubirea devine negociere, iar bărbatul — un instrument. Nu o prezență, nu o forță, nu un partener. Doar un mijloc.

Și atunci, dragă crăcanato, nu te mira că rămâi singură. Ai confundat iubirea cu influența, parteneriatul cu supunerea bărbatului, și respectul cu răsfățul infantil. Ai vrut să fii regină într-o lume în care n-ai construit niciun regat. Și, poate cel mai grav, ai uitat să fii femeie, ocupată fiind să fii „destinatarul” tuturor avantajelor posibile.

Nu ești urâtă, nu ești bătrână, dar ești greu de iubit. Pentru că nici tu nu te mai iubești, doar te administrezi. Iar bărbații adevărați nu mai investesc în crăcănate. Ei caută o femeie întreagă. Rar, dar încă mai sunt. Iar pentru ele, da, merită tot.

Restul… doar crăcăneli. Atat.

Anatol Basarab.