Fără jocuri. Fără manipulări. Fără drame.

Fără jocuri. Fără manipulări. Fără drame. Doar el — bărbatul de care femeii îi este frică să se îndrăgostească cu adevărat.

Există un anumit tip de bărbat lângă care femeii îi este foarte greu să fie fericită, oricât de paradoxal ar suna. El este tot ce și-ar fi dorit vreodată: bun, calm, protector, iubitor, constant. Nu dispare, nu minte, nu joacă teatru. Este acolo. Mereu. Cu blândețe. Cu răbdare. Cu intenții clare.

Și totuși… lângă el, femeia simte neliniște. O neliniște stranie, care nu are legătură cu el, ci cu ea însăși. E ca și cum subconștientul ei ar spune: „E prea bine ca să fie adevărat. Ceva nu se leagă.” Și atunci apare reținerea.

Acea ezitare de a te lăsa în voia iubirii. De a te abandona în brațele unui bărbat care nu cere nimic în schimb. Doar să fii. Doar să stai. Doar să iubești.
Dar ea nu poate. Pentru că, în interiorul ei, iubirea a fost întotdeauna legată de durere, nesiguranță și luptă.

Acest bărbat nu o rănește conform scenariului cunoscut.
El nu joacă jocuri. Nu o provoacă să alerge după el. Nu o face să-și piardă mințile așteptând un mesaj, un semn, o dovadă că „o vrea”.
El nu e rece, nu dispare, nu îi cere să merite iubirea lui. El o oferă pur și simplu.

Și tocmai asta o tulbură.

Pentru o femeie crescută în lipsă, în respingere sau în relații disfuncționale, acest tip de iubire nu este romantică. Este stranie. Este periculoasă. Pentru că nu activează niciunul dintre mecanismele ei defensive. Nu o pune să lupte, să se justifice, să se sacrifice. Nu o face să sângereze.

Și atunci, în mod inconștient, începe sabotajul.

Începe să-l desconsidere. „E prea bun. Prea previzibil. Nu simt fluturi.”
Dar fluturii din stomac, de multe ori, sunt doar anxietate cu sclipici. Sunt semnalul fricii de abandon, de respingere, de umilință.
Nu sunt iubire. Sunt dependență emoțională.

Adevărata iubire nu urlă, nu se târăște, nu doare.
Adevărata iubire este liniște. E siguranță. E rădăcină. E prezență.
Dar liniștea, pentru o femeie cu traume nerezolvate, e confundată cu plictiseala.

Pentru ea, „prea sigur” înseamnă „prea suspect”.
„Prea stabil” înseamnă „nu e pasiune”.
„Prea liniștit” înseamnă „ceva nu e în regulă”.

Pentru că în copilăria ei, dragostea însemna altceva:
Durere. Așteptare. Cerșit de atenție.
Tatăl plecat. Mama distantă. Sau invers.
Frică și rușine, învelite în cuvântul „iubire”.

Asta este ce-i familiar. Iadul cunoscut.

Și când apare în viața ei un bărbat care nu o duce pe același drum, psihicul se panichează.
„E ceva greșit cu el. Nu e bărbatul potrivit. Nu simt ce trebuie.”

Dar nu — el nu e greșit.
El e perfect. Doar că nu o rănește cum o făceau ceilalți.
Și tocmai asta o face să creadă că nu e iubire.

Pentru că nu simte frica. Nu simte lupta. Nu simte că se pierde.
Iar iubirea adevărată, pentru cineva neobișnuit cu ea, poate părea… prea simplă.

Dar dacă femeia nu fuge.
Dacă nu cedează reflexului de a distruge ceea ce e bun…
Dacă rămâne… dacă îndrăznește să stea… atunci, pentru prima oară,
poate învăța să iubească fără să se piardă.

Și DA — la început doare.
Pentru că odată cu venirea unei iubiri sănătoase, încep să se vindece toate rănile vechi.
Toate suferințele de care nici nu era conștientă ies la suprafață.
Dar nu ca să o distrugă — ci ca să o elibereze.

Iar dacă te-ai regăsit în acest text, dacă simți că ești una dintre femeile care s-ar putea sabota în fața unui astfel de bărbat… atunci nu fugi.
Pentru că poate — chiar acum — ai în viața ta ceea ce ți-ai dorit întotdeauna.
Doar că, în sfârșit, ești chemată să iubești fără frică. Fără durere. Fără luptă.
Doar cu tine întreagă.

Anatol Basarab.