Mărturia mea: Pe cine urmăm de fapt — pe Iisus, sau pe religia care L-a anulat?

Mărturia mea: Pe cine urmăm de fapt — pe Iisus, sau pe religia care L-a anulat?

Nu scriu aceste rânduri ca să provoc, ci ca să mă eliberez.
Poate că unii mă vor judeca, alții mă vor întreba de ce acum.
Pentru că nu mai pot să tac. Nu mai pot să mă prefac. Nu mai pot să merg la biserică și să înghit în sec când simt că ceva esențial lipsește.

L-am iubit pe Iisus de mic. L-am simțit aproape, viu, viu în mine. Dar cu cât L-am iubit mai profund, cu atât mai tare am simțit că între El și ceea ce se predică despre El e o ruptură.
Ca o cruce de lemn pusă peste un foc viu – nu ca să-l întrețină, ci ca să-l stingă.

Israel – nu înseamnă „ales”, ci „cel care se luptă cu Dumnezeu”

Totul a început cu o întrebare simplă:
„Cum se spune în ebraică: omul care se luptă cu Dumnezeu?”
Răspunsul m-a străpuns: Israel.
Același nume purtat de „poporul ales”. Dar „ales” pentru ce?
Pentru supunere? Nu. Pentru confruntare.

Iacov a devenit Israel după ce s-a luptat cu un înger — cu Dumnezeu Însuși.
Așadar, în inima tradiției stă nu armonia cu divinul, ci conflictul cu El.
Un adevăr greu de dus. Dar necesar de înțeles.

Iisus și Pavel – două căi care nu merg în aceeași direcție

Când am început să citesc Noul Testament, am fost surprins.
Iisus spune:

„Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile.”
„Nu am venit să stric Legea, ci s-o împlinesc.”
„Iubiți-vă dușmanii.”
„Fericiți cei milostivi, cei curați cu inima.”

În schimb, Pavel spune:

„Prin faptele Legii nu se va mântui nimeni.”
„Suntem mântuiți prin har, nu prin fapte.”
„Dacă mărturisești cu gura ta că Iisus este Domnul… vei fi mântuit.”

Pavel nu L-a cunoscut niciodată pe Iisus.
Nu I-a fost alături. Nu L-a ascultat.
Tot ce spune, spune „din viziuni”.
Și totuși… el este autorul a jumătate din Noul Testament.
Cum e posibil ca omul care nu L-a întâlnit niciodată să fi devenit vocea principală a creștinismului?

Ce e apocrif? Tot ce deranjează

Am început să citesc și alte texte, numite „apocrife”.
Mulți cred că „apocrif” înseamnă „fals”. Nu e așa.
Cuvântul înseamnă doar „neacceptat oficial”.

Unele dintre aceste texte erau citite în primele veacuri, în biserici.
Dar au fost scoase. Interzise. Arse.
Pentru că în ele, Iisus nu era doar „Mielul”, ci și Maestrul.
Pentru că vorbea despre suflet, despre trezire, despre taina din om, nu doar despre jertfă și vină.

Maria Magdalena – partea lipsă a Evangheliei

În Evangheliile pierdute, Maria Magdalena apare ca o inițiată.
O femeie de o profunzime și înțelegere tulburătoare.
Cea mai apropiată de Iisus.

Dar n-a fost convenabil.
Nu se potrivea cu modelul patriarhal al unei Biserici dominate de bărbați.
Așa că au făcut din ea o păcătoasă. O rătăcită.
Au transformat iubirea în rușine.
Și au șters imaginea femeii care știa tot — pentru că un Hristos care are lângă El o femeie conștientă… e periculos pentru orice structură de putere.

Religia care L-a înlocuit pe Cel Viu

Am început să văd o realitate dureroasă:
Creștinismul de azi nu mai este calea lui Iisus.
Este un sistem. O doctrină. Un templu în care focul a fost stins.

Iisus spunea:

„Adevărul vă va face liberi.”
Religia spune:
„Crede și supune-te.”

Iisus elibera.
Religia a pus lanțuri.
Iisus iubea oamenii.
Noi am ajuns să iubim imaginea Lui și să judecăm oamenii.
Iisus vindeca.
Noi vindem lumânări.

Sângele și obsesia jertfei

Mi-am pus o întrebare simplă:
Ce Tată cere sânge ca să ierte?
Cine are nevoie de moartea Fiului ca să ofere iertare?

În timp ce Iisus trăia și iubea… Biserica L-a transformat într-un sacrificiu permanent.
Ritualizat. Sângeros.
„Luați, mâncați, acesta este trupul Meu.”
Oriunde altundeva, asta s-ar numi canibalism simbolic.
Dar aici… e liturghie.

Adevăratul Hristos nu cere sânge.
Cere trezire. Cere transformare. Cere viață, nu moarte.

Dumnezeu nu creează sclavi. Creează fii.

Dumnezeul adevărat nu vrea slugi în genunchi.
Vrea fii conștienți, liberi, vii.
Nu spune: „Te teme de Mine.”
Spune: „Fii ca Mine.”
Nu impune frică.
Trezește iubire.

Cine cere supunere totală în numele iubirii…
… nu e Dumnezeu. E o proiecție. Un idol.

Biblia – degetul. Hristos – Luna

Biblia e o hartă, nu destinația.
Cuvintele sunt degetul. Iisus e Luna.
Dar cei mai mulți s-au închinat degetului.
Și-au făcut din Biblie un idol.
Au uitat să trăiască.
S-au mulțumit să repete.

Iisus nu vrea recitare. Vrea trăire.
Vrea inimă. Nu doar limbaj religios.
Vrea oameni vii, nu papagali sfinți.

Dacă Iisus ar intra azi într-o catedrală…

Mi-L imaginez intrând. Tăcut.
Privind în jur.
Apropiindu-se de tarabele cu lumânări scumpe, de cărțile „sfinte” vândute la suprapreț.
Privind icoanele pictate ca „asigurare spirituală”.
Privind oamenii cu sufletul stins, dar îmbrăcați „cuviincios”.

Apoi ar rosti:

„V-am dat Calea. Ați transformat-o în trotuar spre profit.
V-am dat focul. Ați stins flacăra și ați vândut cenușa.
V-am spus: Iubiți. Ați învățat să condamnați.
Eu v-am dat Adevărul. Voi ați ridicat o dogmă.”

Și ar pleca. Din nou.
Așa cum a făcut și prima oară.
Tăcut. Fără scandal.
Lăsând în urmă templul — și focul aprins în câțiva.

Și noi? Pe cine urmăm cu adevărat?

Pe Iisus?
Sau pe cei care L-au înlocuit cu sisteme?
Pe Cel viu? Sau pe imaginea Lui moartă?

Eu nu vreau să mai joc teatru.
Nu vreau să fiu creștin doar cu buzele.
Nu vreau să mă închin unei povești editate la Sinod.

Eu vreau să-L urmez pe Cel viu.
Pe Iisus care trăiește în conștiință.
Pe Cel care iubește fără teamă.
Pe Cel care spune:

„Nu-ți fie frică. Vino. Umblă pe apă. Fii viu.”

Iar tu… ce alegi?

Nu-ți cer să mă crezi.
Îți cer doar să ai curajul să citești singur.
Cuvintele lui Iisus, nu doar dogma despre El.

Deschide Noul Testament.
Citește cuvintele rostite chiar de Iisus.
Apoi citește pe Pavel.
Și întreabă-te:

„Pe cine urmez eu, de fapt?”

Răspunsul e doar al tău.
Dar știu un lucru:
Adevărul, dacă îl cauți sincer, o să te ardă.
Dar o să te elibereze.
Și din acel moment… nu mai ești mort.
Ești viu.

Anatol Basarab.