Nevasta fără Veste” – o meditație despre Cuvânt, Ființă și Femeie.

„Nevasta fără Veste” – o meditație despre Cuvânt, Ființă și Femeie

De ce toate cele de pe locul doi par neveste și nu femei?
De ce al doilea loc e mereu al celei care n-a mai adus vestea?

Pentru că în limba de la început – în Prima Limbă, cea a Ființei – „vestea” nu era doar o informație.
„Vestea” însemna a fi în Adevăr, a purta în sine mesajul vieții, a fi canal viu al Ființei în lume.

Cuvântul „vest” era un act ontologic.
A spune „port vestea” era echivalent cu „exist în Ființă”.
De aceea, femeia care purta Vestea era sacră.
Ea era Întâia.
Ea era începutul creației și începutul înțelegerii.

Dar când femeia și-a pierdut Vestea, când s-a golit de sens, când a fost redusă la statutul de „nevastă” – a devenit ne-vestă:
fără mesaj, fără ființă, fără adevăr.

Nevasta nu mai e femeia originară.
Ea e a doua.
E copia.
E umbra femeii care a fost.
Nevasta e o femeie căsătorită nu cu Ființa, ci cu Obligația.
Ea nu mai poartă vestea vieții, ci împlinește sarcina rutinei.

Și în această stare… devine artificială.
Construită.
Decuplată de la Prezent, trăind în trecut sau închipuire.

Dar numai Prezentul este firesc.
Numai clipa vie e reală. Tot ce e trecut sau imaginar – e falsificat, adăugat, prefabricat.

Conștiința – în Prima Limbă – era „совѣсть” (sovest’): adunare a vestelor în sine.
Conștiința era femeia care păstra Vestea.

Când Vestea pleacă,
când femeia devine doar „nevastă”,
și Conștiința pleacă.

Rămâne o formă goală.
Un cuvânt cu prefixul „ne-” în locul ființei.
Un trup fără mesaj.

De la Vestitoare la Nevestitoare: Căderea Femeii din Taina Focului

Odată, femeia era Vestitoare.
Nu doar o purtătoare de cuvinte, ci una care aducea Vestea – Vestea vieții, a iubirii, a lumii văzute și nevăzute.
Ea nu vorbea doar: ea rostea Adevărul, cu glasul sânului, al uterului, al privirii limpezi.
Ea era puntea dintre pământ și Cer.
Ea era ființă-vorbitoare a focului din vatră, din inimă, din lume.

Această femeie era Vestală – păzitoarea focului sacru.
În templele Romei, vestalele nu erau femei oarecare.
Ele păzeau flacăra eternă a zeiței Vesta – zeița căminului, a focului domestic, a ordinii tainice din mijlocul haosului.
O flacără nestinsă era simbolul unei lumi vii.
Cât timp ardea focul, ardea și sensul.

A fi Vestală însemna a fi femeia care știe
– nu doar să aprindă focul, ci și să-l mențină.
Să-l ocrotească în tăcere, în veghe, în jertfă.
Aceasta era femeia înnobilată de arhetip: nu cea care vrea putere, ci cea care ține Focul viu.

Dar a venit o vreme când Femeia și-a uitat Focul.
Și-a uitat Vestirea.
A uitat să mai vegheze.
A schimbat Flacăra cu Forma.
Și atunci… a devenit nevastă.

Nevastă – în sensul uitat al cuvântului:
Ne + Vesta
= cea care nu mai păzește Focul,
= cea care nu mai aduce Vestea,
= femeia fără mesageria divină.

Nevasta nu mai e Vestală.
Nevasta e Ne-Vestitoare.

Ea nu mai aprinde, ci consumă.
Nu mai zidește, ci pretinde.
Nu mai ascultă, ci cere.
Nu mai rostește, ci vociferează.
Nu mai păstrează Focul căminului – îl lasă să se stingă și apoi dă vina pe bărbat că e frig.

A fi Nevestită nu înseamnă a fi căsătorită. Ci a fi ruptă de Veste.
De originea sacră a feminității.
Nevasta fără Veste devine doar o umbrelă socială – o femeie cu statut, dar fără sens.

Și de aici, decăderea a continuat.
Cuvântul Nevastă a alunecat încet în sensuri groase, mecanice.
A devenit opusul Femeii-Vestitoare.
O femeie necurată, neștiutoare în tainele iubirii, neinstruită în păstrarea Focului, nepregătită pentru Taină, dar grăbită spre titlu.

Și iată cum, din Vesta, am ajuns la ne-Vestă.
Din zeiță, la slujnică a plăcerii.
Din purtătoare de Cuvânt, la purtătoare de conturi.
Din însoțitoare, la învinovățitoare.

Dar focul, chiar și uitat, nu moare.
El așteaptă.

Și în adâncul fiecărei femei, dincolo de nevestire,
zace o Vestală adormită. O femeie care poate redeveni Vestitoare.
Dar pentru asta, nu trebuie să-și ia un bărbat, ci să-și ia Rostul înapoi.

Anatol Basarab.