SELECȚIA E LEGEA. FORȚAREA E ILUZIA.

SELECȚIA E LEGEA. FORȚAREA E ILUZIA.

A alege dintre cei care sunt deja pregătiți, deschiși și disponibili — fără să tragi de ei, fără să explici ce înseamnă să fii om, bărbat sau partener — este de o mie de ori mai eficient decât să încerci să convingi pe cineva care, în realitate, n-a fost și nu va fi niciodată pregătit.

Funcționează peste tot.
În afaceri, în prietenii, în viață. Dar mai ales în relațiile cu femeile.

Sunt femei care nu au nevoie de niciun desen explicativ. Nu trebuie să le faci prezentări cu grafice despre polaritate, feminitate și masculinitate. Nu au nevoie de planuri în cinci pași.
Pur și simplu apar în viața ta cu un fel de simplitate rară. Se uită la tine și știu: „Ești bărbat. Punct.”
Nu se uită în stânga, nu se uită în dreapta. Ochii lor sunt două fântâni adânci care privesc doar în direcția ta. În privirea lor sunt armături interioare care le opresc să caute altceva.
Și tu nu trebuie să faci absolut nimic pentru asta.
Nu trebuie să te ridici la nu știu ce standard. Nu trebuie să demonstrezi că meriți să fii respectat.
Pur și simplu… ești. Și asta le e suficient.

Și mai sunt celelalte. Cele pe care le poți bombarda ca pe Dresda cu materiale, video-uri, citate din cărți, prelegeri despre ce înseamnă energia masculină, iubirea conștientă, granițele personale, evoluția de cuplu, psihologia feminină.
Le rogi, le implori, le seduci spiritual, le tratezi cu blândețe, apoi cu fermitate… și nimic.
Nici măcar un milimetru nu se clintește în ele.
Totul e închis, încuiat, blocat, în rezistență.

Și-atunci, te-ntreb: cât de absurd trebuie să fii ca să rămâi acolo?

E ca și cum ai lua o roșie putredă, ai pune-o sub microscop și ai căuta disperat un colț sănătos din care să storci un strop de suc.
Și cineva îți spune: „Lasă, frate, că scot eu din ea suc de roșii pur!”
Asta în timp ce tu ai un coș plin de roșii proaspete lângă tine. Și totuși… te încăpățânezi să insiști pe cea stricată.

De ce?

Pentru că nu ai învățat să alegi.
Pentru că în tine s-a sădit, de mic, ideea că „ce ți se oferă, aia iei”.
Că e rușine să refuzi. Că e obraznicie să spui „nu”.
Că ești prea pretențios dacă ai standarde.
Că dacă viața îți aruncă în poală ceva, e datoria ta să porți.

Aceasta e mentalitatea de deficit. Moștenirea sovietică. Gândirea celor care trăiau din cozi și cartele: „Ia ce-ți pică și ține cu dinții. Că nu mai vine altceva.”
Și asta te face sclavul a ceea ce nu ți se potrivește.

Dar mai adânc de atât e un mecanism psihologic tăcut:
În adâncul tău, nu crezi că meriți ceea ce vine ușor.
Ți s-a spus că dacă nu te chinui, nu e valoros.
Că dragostea adevărată doare.
Că femeia ideală e cea care se lasă greu și te pedepsește subtil pentru că ești bărbat.
Că dacă nu suferi, nu iubești.

Ai fost crescut cu ideea că e datoria ta să repari, să demonstrezi, să suferi.
Așa ai învățat să confunzi atracția cu misiunea salvatoare.
Și să trăiești în relații în care dragostea e un proiect imposibil, iar tu ești muncitorul neplătit.

Exemplu concret:

Într-o parte, ai o femeie matură, liniștită, care vine în viața ta fără pretenții, fără teste, fără jocuri. Nu îți cere să te transformi, nu îți vânează greșelile, nu îți cere diploma de bărbat.
Pur și simplu vede în tine bărbatul și îți răspunde cu feminitatea ei.
Se alătură drumului tău. Îți spune: „Sunt aici.”
Nu trebuie să te explici. Nu trebuie să te scuzi pentru verticalitate.

În cealaltă parte… ai femeia-„proiect”.
Femeia-care-nu-înțelege-nimic.
Care-ți cere ghid, hartă, lecții de viață, lecții de sex, lecții de feminitate.
Care îți cere totul, dar nu dă nimic.
Și tu o iubești? Nu.
Tu o salvezi. O salvezi din ea însăși.
Și nu realizezi că te-ai transformat în psihologul femeii care nu te-a iubit niciodată.

Metafora de trezire:

E ca și cum ai vrea să traversezi o țară întreagă și ai două mașini în față:
Una funcționează perfect. Plinul făcut, direcția clară, totul e pregătit.
Cealaltă e stricată, fără roți, fără motor, dar îți spune: „Hai, dacă mă repari, poate mergem.”
Și tu ce faci? Te încăpățânezi la cea stricată. Din loialitate față de nimic.
Pentru că ți-e frică să alegi ce funcționează. Ți s-a spus că e prea frumos să fie adevărat.

Concluzia e simplă:

Când alegi, ai o șansă reală.
Când forțezi, ești deja pierdut.
Nu ești pe pământ să le educi pe toate.
Nu ești terapeutul femeilor care nu vor să se transforme.
Nu ești părintele emoțional al celor care se joacă de-a „maturitatea”.

Ești un bărbat.
Ai dreptul să spui:
„Mulțumesc, dar nu.”
Pentru că nu toate femeile merită timpul tău.
Pentru că nu toate vin să te vadă. Unele vin doar să se valideze prin tine.
Și tu nu mai ai energie de dat în gol.

Când alegi o femeie care nu te vrea cu adevărat, tu de fapt alegi să nu te vrei pe tine.
Când insiști la o femeie care îți pune condiții, tu îți pui singur lanțuri.
Când îți dai tot sufletul pentru una care te trage în jos, tu de fapt îți trădezi viitorul.

Cea mai grea alegere nu e între femei. E între tine și varianta ta frântă.
Când vei ști cine ești, nu vei mai negocia dragostea. O vei alege.

Viața e scurtă. Fă selecția. Sau o să te forțeze ea să o faci.

O femeie, atunci când te iubește, vrea să facă ceva pentru tine. Nu vrea să stea degeaba, cu picioarele atârnând. Ea întreabă: ‘Ce să fac? Să-ți fac un masaj? Să gătesc? Să fac curățenie?’ – pur și simplu vrea să-și exprime iubirea.
Iar când o femeie nu te iubește, ea vrea ca tu să-ți exprimi iubirea față de ea.

Anatol Basarab.