Verdict pentru o lume care se credea vie.

Verdict pentru o lume care se credea vie.
– sună ca ultima propoziție rostită în sala de judecată a istoriei. Iată textul complet final, cu titlul inclus și formatat ca o piesă de rezistență:
Verdict pentru o lume care se credea vie

„Când se va termina totul?”
Mă întreabă lumea cu o naivitate sfâșietoare.
„Când se va opri nebunia asta globală? Războaiele? Decadența? Minciuna? Lumea asta dată peste cap?”

Și eu spun clar:
Totul se va termina odată cu noi.
Odată cu această „civilizație” dublu standardizată, schizofrenică, ipocrită, care a înlocuit Adevărul cu corectitudinea politică și iubirea cu ideologie.
Se va termina cu generația care se teme să rostească „mamă” și „tată”, dar aplaudă distrugerea identității umane în numele progresului.

Aceasta nu mai e rătăcire.
Este autodistrugere asumată.

Am înlocuit sufletul cu selfie.
Am pus like pe genocid și inimioare pe ignoranță.
Ne rugăm pentru pace, dar plătim cu taxe rachetele.
Pozăm în umaniști, dar murim ca vitele – în tăcere și obediență.
Spunem „nu se poate așa ceva”, dar apoi continuăm exact la fel.

Și nu se mai poate face nimic. Pentru că nu mai există voință. Fără voință, nu există întoarcere. Fără rușine, nu există pocăință. Fără adevăr, nu există salvare.

Aș prefera să fiu primul care moare cu demnitate,
decât să ajung să mă rog de un mort din mormânt să iasă,
ca să mă bag eu în locul lui,
așa cum spune Biblia.

Aș prefera moartea în picioare, decât viața în genunchi, în fața acestei lumi strâmbe.
Nu vreau un mormânt cald cu WiFi.
Nu vreau confortul lașilor și nici gloria celor fără coloană.

Ne merităm cu toții soarta.
Ne merităm dispariția ca civilizație,
prin alegerile pe care puteam să nu le facem, dar le-am făcut,
și prin cele pe care trebuia să le alegem, dar nu le-am ales.

Pentru că moartea… Da, moartea vă va face egali pe toți. Dar nu și egali în fața Domnului.

El nu întreabă câte vizualizări ai avut, ci dacă ai fost viu în adevăr.
Nu câte aplauze ai primit, ci câte minciuni ai refuzat.
Nu cât de „inclusiv” ai fost, ci ce-ai inclus în sufletul tău.

Aceasta nu e o simplă criză. Este o judecată lentă, continuă, exactă.
Și noi am fost propriii noștri acuzatori, martori și călăi.

Totul merge înainte.
Merge cu feminism de ură și masculinitate castrată.
Merge cu legi scrise de nevroze și norme dictate de confuzie.
Merge cu un tren de lux spre prăpastie, în timp ce pasagerii fac selfie cu peisajul.

Nu vine Apocalipsa. Noi suntem Apocalipsa. Și Dumnezeu doar ridică mâna de pe ghidon.

Poate va rămâne o rămășiță.
Câțiva oameni vii, reali, verticali.
Cei care nu s-au rușinat să creadă, să sufere, să se împotrivească.
Ei vor aprinde iar focul – dar în cenușă, nu în glorie.

Până atunci, nu întrebați când se va termina totul.
Totul s-a terminat deja în clipa în care ne-am pierdut demnitatea.
Tot ce urmează este doar… consecința.

Anatol Basarab.