ORIGINEA IDEII – „moartea sinelui” în tradițiile spirituale
Hinduism și Budism
În budismul Zen și în Vedanta, ego-ul (ahamkara, „eu-făcătorul”) este văzut ca o iluzie: o construcție temporară a minții care ne face să credem că suntem separați de ceilalți, de natură, de divin.
Scopul practicii este eliberarea (moksha, nirvana) – care presupune dizolvarea acestei identități artificiale.
Dar nu e vorba de anihilare – ci de transcendere.
Când dispare iluzia separării, rămâne doar „ceea ce este”.
Mistici și asceți
În toate religiile, inclusiv în creștinismul ortodox (filocalie), există ideea de lepădare de sine, golire de sine (kenoză), umilință profundă, unde „eul” trebuie să se supună sau să se stingă pentru a face loc harului.
Dar nici aici nu se spune că „omul nu mai există”, ci că se leapădă de sinele fals, egoist, păcătos, pentru a trăi în adevăr.
2. PSIHOLOGIA UMANISTĂ ȘI TRANSPERSONALĂ
Carl Jung
Jung nu a predicat „moartea ego-ului”, ci integrarea umbrei și formarea unui sine mai larg, care include și transcende egoul.
El spunea că egoul trebuie „pus la locul lui”, dar nu eliminat – e doar un instrument în psihicul uman.
Stanislav Grof, Ken Wilber
În mișcarea transpersonală (anii ’60–’80), ideea de „ego-death” apare în contextul extazului mistic, al psihedelicelor și al experiențelor de tip „peak”.
Acolo, „moartea ego-ului” descria momentul în care individul simte că dispare ca identitate separată, fiind absorbit într-un tot.
3. SPIRITUALITATEA COMERCIALĂ ȘI MARKETINGUL GURU
Aici începe distorsiunea.
„Spiritualitate pe Instagram”:
„Moartea ego-ului” a fost preluată și golită de sens în postări motivaționale:
„Renunță la ego, fii lumină.”
„Egoul este dușmanul tău, lasă-l să moară.”
Sună profund, dar e doar spiritualitate de carton, făcută să placă și să dea like-uri.
De ce?
Pentru că e o promisiune seducătoare:
„Dacă-ți moare egoul, nu o să mai suferi niciodată.”
Fals. Suferința face parte din condiția umană.
Egoul nu moare, dar poți învăța să nu mai fii sclavul lui.
DE CE A PRINS AȘA DE BINE?
1. Pentru că oamenii suferă. Vor o cale de ieșire. Când aud „moartea ego-ului”, cred că asta înseamnă sfârșitul durerii.
2. Pentru că sună radical și misterios. Ca o transformare finală, gen metamorfoză.
3. Pentru că dă un sens suferinței: „Trebuie să trec prin acest haos… pentru că moare egoul meu.”
Uneori e doar depresie. Sau burnout. Sau o criză de identitate.
ADEVĂRUL DE BAZĂ?
Nu egoul trebuie să moară.Ci tu trebuie să înțelegi că nu ești doar el.
Și atunci se liniștește. Se așază. Nu mai conduce.
Egoul devine servitor, nu stăpân.
Așadar:
„Moartea ego-ului” e o metaforă.
Adevărata transformare e în tăcerea care vine când nu mai e nevoie să dovedești cine ești.
Nu e romantic. Nu e instant. Nu e definitiv.
Dar e real. Și e al naibii de greu de trăit fără să te minți.
Hristos – avea Egoul mort?
Răspunsul direct și paradoxal:
Hristos nu avea un ego distrus. Avea un ego răstignit.
Adică nu era sclavul propriei identități. Dar nici nu o ignora. El știa exact cine e – dar nu avea nevoie să dovedească nimănui.
Ce înseamnă „egoul” în cazul Lui?
În limbajul modern, egoul e definit ca:
imaginea de sine construită social,
identificarea cu roluri, statut, merit personal, dorința de control, putere, dominare, dreptate.
Și acum vine contrastul exploziv:
Hristos a fost Dumnezeu adevărat care a ales să nu-și exercite puterea în mod egoic.
Deși putea:
să coboare de pe cruce (nu a făcut-o), să cheme legiuni de îngeri (nu a chemat), să se impună ca lider politic (n-a dorit), să demonstreze cine e (le răspundea adesea în parabole sau… deloc).
Exemplul suprem: Răstignirea
Când egoul nostru e rănit, reacționăm. Când egoul Lui a fost călcat în picioare – n-a reacționat.
„Tată, iartă-i, că nu știu ce fac.”
(Nu: „Veți vedea voi cine sunt eu!”)
Dar avea voință proprie? Da.
„Nu voia Mea, ci voia Ta, Părinte.”
Asta înseamnă că avea voință proprie, dar nu o impunea.
El nu era lipsit de personalitate. Nu era o „cârjă spirituală”.
Avea emoții, furie dreaptă (vezi izgonirea negustorilor din templu), avea lacrimi (la moartea lui Lazăr), avea duh, dar niciodată posesivitate.
De ce nu putem spune simplu „nu avea ego”?
Pentru că „egoul” în sine nu e rău. Doar egoul fără duh e rău.
Iar Hristos avea Ego întru Adevăr – adică o conștiință de Sine perfectă, dar complet supusă iubirii și voii divine.
Concluzia dură pentru noi?
Noi vrem să scăpăm de ego ca să suferim mai puțin.
Hristos și-a răstignit eul ca să iubească mai mult.
Noi vrem liniște.
El a primit Cruce.
Noi vrem să murim față de lume… dar să rămânem like-uibili.
El a murit față de lume… și a înviat tocmai pentru că a făcut-o fără frică, fără aplauze, fără ură.
Deci:
Hristos nu avea egoul mort. Avea egoul transfigurat. Avea voință, dar nu mândrie.
Avea putere, dar n-o folosea pentru sine.
Avea identitate, dar era complet transparent pentru Tatăl.
Și da… acolo e cheia:
Nu să-ți moară egoul. Ci să-l supui iubirii.
Adevărul complet, fără farduri:
Ego-ul nu e un inamic.
Este o funcție psihologică necesară. E identitatea ta operațională în lume: cum te prezinți, cum decizi, cum pui limite, cum te semnezi la bancă sau îți aperi copilul la ședința cu părinții.
Să „moară egoul” nu înseamnă că devii vid, fără nume, fără roluri, stând pe o stâncă în lotus.
Înseamnă doar atât: să nu te mai confunzi cu el.
Nu e moarte, e de-identificare.
Nu dispare egoul, ci se topește iluzia că „eu sunt doar acest ghem de povești, traume, nume și orgolii”.
Nu mai ești sclavul lui. Devii observatorul lui.
Iar când îl observi… nu te mai stăpânește.
De ce pare că „moare”?
Pentru că în momentele de trezire (reale, nu doar literare), egoul suferă un colaps temporar:
nu mai are unde să se agațe,
nu mai e hrănit cu validare,
nu mai e apărat de minciuni frumoase.
Pare că moare. Dar doar se retrage. Se dezumflă.
E ca un actor concediat. Nu mai are scenă. Se întristează. Poate se răzbună. Poate cere un ultim bis.
Adevărul dur:
Ego-ul se reformează. De fiecare dată.
Mai subtil, mai spiritual, mai „evoluat”… dar e tot el, într-o haină nouă.
Doar o conștiință mereu trează îl poate ține „în lesă”.
Prin urmare:
Nu, moartea ego-ului nu există ca fenomen definitiv.
Dar există moartea iluziei că el e tot ce ești.
Iar în acea moarte… începe libertatea.
Nu o libertate de guru. Ci una crud de simplă:
„Pot să fiu fără să demonstrez.”
„Pot să exist fără să plac.”
„Pot să trăiesc fără să controlez.”
Anatol Basarab.
0 comentarii