Un colț retras dintr-un restaurant scump. Lumina e caldă, atmosfera discretă
El – un bărbat trecut de 50, bine îmbrăcat, stă relaxat, dar ochii îi sunt reci și clari.
Ea – la vreo 35, elegantă, hotărâtă, interesată. Joacă rolul fin al femeii care „doar vrea să cunoască omul din spatele succesului”.
În realitate, încearcă să-l cucerească.
Doar că el nu mai poate fi cucerit. A trecut de mult de vârsta iluziei.
El:
— Dar de ce să mai am nevastă, când o întreținută e mai avantajoasă?
Fac ce vreau, nu-i datorez explicații, pot să n-o sun, pot să plec unde vreau, când vreau, și n-are dreptul să-mi reproșeze nimic.
În ultimii doi ani am trecut prin trei femei.
Prima – n-avea adâncime. Frumoasă, dar superficială și fără minte. N-am răbdare cu genul ăsta.
A doua – după un an de „parteneriat” s-a trezit că vrea să emigreze.
A treia – Dumnezeu știe de unde i-a venit ideea că ar trebui s-o cer de nevastă. Săraca…
Sexul?
Nici măcar nu mă mai aprinde. A fost o vreme când ardea. Acum e doar un ritual obosit.
Am bifat tot Bucureștiul, pe lung și pe lat.
Ce-ai putea tu să-mi mai oferi? Vreo revelație? Vreo mișcare pe care n-am văzut-o?
Ai impresia că ești altarul la care o să mă închin? Nu. Ești doar încă o criptă volatilă.
Toate par speciale la început. Apoi se dezvăluie: aceleași gesturi, aceleași replici, aceleași așteptări.
Martorele care s-au întors, cele care-au stat în tăcere, generalii obosiți ai unui front care nu există — se strâng din nou, și din nou, se repetă totul.
Nimic nou. Nicio surpriză. Doar forme noi ale acelorași plictiseli.
— E târziu. Mâine am de muncă. Mult.
— Dacă tot am vorbit… ce zici, vrei măcar să mi-o sugi?
— …Hai, fă-o.
— Glumeam.
— Sau poate nu.
Ea îl privește. Nu s-a așteptat la asta. A simțit că nu e ușor, dar acum înțelege: e imposibil.
Dar nu renunță. Schimbă strategia.
Ea:
— Știi… nu toate femeile sunt așa cum le descrii.
Poate că ai fost rănit prea adânc. Sau poate ți-ai pierdut încrederea în oameni.
Dar nu e corect să-i pui pe toți în aceeași oală.
El:
— Nici nu trebuie. Ei se pun singuri.
Nu vorbesc din teorie. Eu am iubit. M-am implicat. Am făcut greșeala supremă: am crezut.
Și știi ce am primit în schimb?
Critică, comparație, nemulțumire cronică, efortul meu luat de bun și întors împotriva mea.
Ea:
— Sau poate ai atras doar genul de femei care îți confirmau propriile frici…
El:
— Posibil.
Dar atunci de ce toate s-au dovedit exact așa cum „le-am bănuit”?
Nu cumva pentru că le-am văzut fără machiajul emoțional?
Ea (zâmbind forțat):
— Sau poate ești prea exigent.
Poate ceri prea mult de la o femeie.
Perfecțiunea nu există.
El:
— Nu caut perfecțiune. Caut liniște.
Iar majoritatea femeilor confundă dragostea cu agitația.
Vor să simtă „fluturi”, „drame”, „atenție constantă”, „pasiune arzătoare” — și după aia se miră că fluturii mor și rămâne doar cenușa.
Eu nu vreau o femeie cu o agendă ascunsă. Nu vreau să fiu o funcție în viața ei: soț, protector, terapie, bancomat, validare, salvator.
Și dacă refuz rolul, devin „rece”, „incapabil să iubesc”, „traumatizat”.
Ea (mai încet):
— Poate nu ți-ai permis niciodată să fii slab…
El:
— Slăbiciunea mea a fost că m-am implicat prea mult.
Am fost slab când am stat în relații moarte doar din loialitate.
Am fost slab când am iertat trădări pentru că mi-era frică de singurătate.
Slăbiciunea nu e să plângi în tăcere noaptea.
E să te minți că femeia de lângă tine te iubește, când de fapt te tolerează pentru ce-i oferi.
Ea (mai tăios):
— Atunci… de ce ai mai ieșit cu mine?
El:
— Ca să văd dacă ești altfel.
Dar în seara asta n-ai pus nicio întrebare care să nu ducă spre: „Cum te fac să mă alegi?”
E un interviu de angajare în viața mea.
Și sincer… n-am niciun post liber.
Ea (ușor tremurând):
— Și totuși… nu-ți lipsește nimeni, nimic?
El:
— Mi-e dor uneori de tăcerile sincere.
De femeia care stă lângă tine fără să vrea nimic. Care nu te compară, nu te educă, nu te manipulează.
Dar nu mai caut. Dacă va apărea, va apărea.
Până atunci, am pacea mea.
Și pacea e mai bună decât orice iubire care vine cu factură lunară.
Ea (își așază geanta în poală, înghite în sec):
— Mulțumesc pentru sinceritate.
El:
— Sinceritatea e tot ce mai am de oferit.
„Nu vin cu mâna întinsă la masa iubirii”
Ea se ridică ușor de la masă. Nu pleacă, dar se mișcă nervos, ca o felină care a simțit că n-are controlul. Îl privește. Nu știe dacă e respinsă sau provocată. Ceva în ea refuză să cedeze. Nu-l poate învinge prin seducție, așa că încearcă altceva: compasiune.
Ea (cu voce joasă, controlată):
— Știi ce e ciudat?
Nu pari rece. Nu pari un insensibil. Dimpotrivă. Pari un bărbat care a iubit prea mult… și prea prost.
Poate ai fost cu femei greșite. Poate ai sperat prea devreme.
Poate ai dat totul unor inimi fără adâncime.
El (răspunde după o pauză, privind în gol, ca și cum vorbește cu viața):
— Nu.
N-am fost cu femei greșite.
Am fost cu femei obișnuite, dar am proiectat pe ele ceva ce nu erau.
Asta a fost greșeala: am confundat instinctul cu iubirea, fascinația cu compatibilitatea și pasiunea cu adevărul.
Apoi m-am mirat că m-au dezamăgit. Dar de fapt, ele doar au fost ele.
Eu m-am mințit.
Ea:
— Și acum? Ce faci cu toată luciditatea asta? O ții ca scut?
El:
— Nu. O țin ca o armură, dar nu împotriva iubirii — ci împotriva iluziilor.
Iubirea reală nu vine să ceară. Nu vine să se roage. Nu vine să negocieze.
Iubirea reală vine, stă, tace, construiește.
Dar femeile din ziua de azi nu mai iubesc. Ele… evaluează.
Femeia modernă nu mai vine să dăruiască. Vine să cântărească: „Ce-mi iese? Cât durează? Mă validează? Mă ridică în ochii altora?”
Ea (ușor rănită):
— Nu e chiar așa. Unele femei chiar știu să iubească.
El (privind-o direct, aproape blând):
— Nu spun că nu. Dar sunt puține. Rarissime. Și nu mai caut.
Pentru că în căutarea unei femei care iubește, mi-am pierdut liniștea.
Și am descoperit ceva mai prețios decât dragostea: echilibrul.
Nu mă mai simt gol fără o femeie.
Nu mai am nevoie de altă persoană care să-mi completeze bucățile lipsă.
Pentru că mi le-am lipit singur, una câte una, după fiecare trădare, respingere, reproș și „ai devenit altul”.
Ea:
— Poate că ai devenit altul.
El:
— Da. Mai adevărat.
Și mai greu de iubit. Dar imposibil de manipulat.
Ea tace. Îl privește cu un fel de frică frumoasă. Nu mai e în fața unui bărbat „posibil”. E în fața unui bărbat terminat cu iluziile. Și paradoxal, tocmai asta îl face magnetic. Neînduplecat. Neîmblânzit. Viu.
Ea (cu un ton ușor sarcastic):
— Și cum ar arăta femeia care ți-ar putea sta alături?
El:
— N-ar încerca.
N-ar veni cu zâmbete planificate și întrebări cu substrat.
N-ar fi „candidată” la ceva.
Ar sta în tăcere lângă mine și ar fi completă. Fără să aștepte de la mine completare.
Ea:
— Sună a miraj.
— Tocmai de-asta n-o mai caut.
Prefer realitatea așa cum e, decât o femeie care vrea să mă iubească pe pilot automat, în timp ce planifică viitorul ca pe un contract de leasing.
Ea oftează, simțindu-se dezbrăcată emoțional. Orice rol ar încerca — seducătoarea, înțeleapta, vulnerabila — el le vede, le topește și le așază pe masă ca niște măști uzate. Dar tot nu renunță. Nu din orgoliu. Ci dintr-un fel de respect ciudat față de bărbatul din fața ei.
Ea:
— Știi ce e ciudat?
Te ascult… și îmi vine să te îmbrățișez.
Nu pentru că-mi e milă de tine.
Ci pentru că, în tot cinismul tău, ești mai viu decât toți bărbații „buni” care îmi trimit flori și texte banale.
El:
— Eu nu sunt bun. Sunt adevărat.
Iar femeile nu vor bărbați adevărați. Vor bărbați folosibili. Adaptabili. Flexibili.
Eu nu mă mai pliez după nimeni.
Nu vin cu mâna întinsă la masa iubirii. Și nu ofer loc cu chirie în inima mea.
Ea:
— Și totuși…
El (ridicând ușor paharul):
— Și totuși… trăiesc. Dorm liniștit. Mă trezesc fără nod în gât.
Și când privesc în oglindă, mă respect.
Asta e mai mult decât poate spune 90% dintre bărbații însurați pe care-i cunosc.
„Nu mă sperie singurătatea. Mă sperie compromisul.”
Ea nu mai zâmbește. Privirea i s-a ascuțit. Joaca s-a terminat. El n-a mușcat momeala și acum… îl vrea nu cu farmec, ci cu forță. Cu tot arsenalul feminin de emoție, dramatism, vulnerabilitate. Ridică vocea, dar o păstrează elegantă. Nu vrea scandal. Vrea impact.
Ea (cu un fel de revoltă amară):
— Și atunci… ce cauți aici?
Dacă ești atât de clar, atât de „vindecat”, atât de treaz… de ce ai ieșit la cină cu mine?
De ce îți pierzi timpul? Doar ca să-mi ții o lecție de realism cinic?
El (calm, dar tăios):
— Ca să văd dacă mai există o femeie care mă ascultă până la capăt fără să se supere.
Ca să testez dacă mai pot vorbi liber, fără să fiu atacat, corectat sau diagnosticat.
Și să fiu sincer până la sânge, fără să mi se spună „ai traume”, „n-ai vindecat copilul interior” sau „ți-e frică să iubești”.
Ea (voce mai joasă, dar cu foc în privire):
— Și dacă ți-aș spune că te plac? Așa cum ești.
Cu tot cu cinismul tău.
Cu tot cu duritatea asta care, în loc să respingă, atrage.
Că nu vreau să te schimb. Că poate aș putea sta lângă tine… fără să cer nimic.
El (o privește direct, dureros de prezent):
— Știi ce e cel mai periculos?
Că te cred.
Te cred… dar știu că e temporar.
Că orice femeie care spune „nu vreau nimic”… mai devreme sau mai târziu, vrea totul.
Vrea timpul meu, sufletul meu, spațiul meu. Vrea exclusivitate, atenție, loialitate, promisiuni.
Și dacă nu le primește, mă acuză că „nu investesc”, că „nu-mi pasă”, că „nu știu ce-i iubirea adevărată”.
Ea:
— Poate că tu… confunzi femeile cu niște creditori.
Poate ai nevoie doar să simți că poți fi iubit fără condiții.
El:
— Nu. Am nevoie doar să nu mai fiu tranzacționat.
Să nu mai fiu analizat la fiecare gest.
Să nu mai fiu bărbatul care „dă bine pe hârtie”, dar e strâns de gât cu așteptări.
Ea (cu voce tremurată):
— Îți dai seama ce greu e pentru o femeie să te iubească?
Să simtă că orice pas greșit o scoate din joc?
Că ești mereu cu un pas în afară, ca și cum oricând ai putea dispărea?
El (răspicat):
— N-am un pas în afară. Am ambele picioare în realitate.
Și da, e greu să mă iubești.
Pentru că eu nu mai ofer drog emoțional.
Nu mai dau iluzii, nu mai joc rolul cavalerului care va „vindeca rana tatălui” sau va „salva fetița rănită din tine”.
Eu sunt bărbat. Nu terapeut, nu clovn, nu paznic de suflete stricate.
Ea (cu voce joasă):
— Dar dacă aș fi doar femeie? Atât.
Fără povești. Fără drame. Doar… prezență.
El (o privește lung, sincer, cu o blândețe cruntă):
— Atunci stai.
Dar nu ca să „fim ceva”. Nu ca să te cuceresc. Nu ca să construim viitorul.
Ci doar ca doi oameni care nu se mint.
Care nu cer și nu vând.
Care respiră același aer, în liniște.
Se lasă o tăcere grea. În ea plutește ceva sfânt. Ca o pauză între două vieți.
Ea închide ochii o clipă. Înțelege. Nu l-a cucerit. Dar l-a cunoscut. Și poate… e mai valoros așa.
El își bea vinul. Lent. Știe că femeia din fața lui nu e proastă. Doar… spera altceva.
„Ceea ce ai oferit tuturor, n-are mai multă valoare cu ambalaj nou”
După câteva minute de liniște, în care amândoi sorb vinul în ritmuri diferite — el cu calm, ea cu o ușoară încordare —, el rupe tăcerea. Brusc, dar fără ostilitate. Doar cu o precizie de bisturiu.
El (privindu-o direct, fără teatralitate):
— Câți bărbați ai avut până acum?
Ea ezită o clipă. Apoi își drege vocea și zâmbește ca o femeie „modernă, asumată”.
Ea:
— Nu știu exact. Vreo… douăzeci și cinci, poate. Poate mai mulți, dacă punem la socoteală și… experiențele scurte.
El (înclină puțin capul și zâmbește, dar nu e un zâmbet cald):
— Douăzeci și cinci.
La treizeci de ani.
Ceea ce înseamnă, în medie, aproape un partener nou la fiecare câteva luni, începând probabil de pe la șaptesprezece-optsprezece ani.
Ai schimbat mai mulți bărbați decât am schimbat eu mașini.
Și-acum vii aici și mă întrebi de relații stabile?
Ea (încearcă să râdă, ușor defensiv):
— Ce vrei să spui? Că asta mă face mai puțin demnă de iubire? Trăim în 2025, nu în Evul Mediu.
Femeile au dreptul să-și exploreze sexualitatea. E corpul meu, viața mea… de ce contează?
El (cu o voce joasă, dar dură și imposibil de ignorat):
— Pentru că nu poți da totul la toți… și apoi să pretinzi că mai ai ceva sacru de oferit unuia.
Pentru că intimitatea nu e doar carne. E energie, memorie, biografie.
Pentru că în fiecare bărbat cu care te-ai întins ai lăsat o parte din tine. Și ai luat o parte din el.
Și acum ești un colaj de amintiri străine, un puzzle în care nu se mai potrivește nicio piesă cu adevărat.
Ea (răspicat):
— Asta e rușinos! Vorbești ca un misogin!
Ce, bărbații au voie să aibă sute de femei, dar noi nu putem trăi la fel?
El (rece și clar):
— Nici despre bărbați nu spun că sunt sănătoși dacă schimbă femei ca șosetele.
Dar diferența e că un bărbat nu se deschide emoțional de fiecare dată.
O femeie, în schimb, o face.
Fiziologic, psihologic și energetic.
Sexul pentru o femeie nu e doar un sport — chiar dacă azi se preface că e.
De fiecare dată când te-a pătruns un bărbat, în corpul tău, în câmpul tău energetic și în subconștientul tău, s-a scris ceva.
Și acum te uiți în oglindă și nu știi de ce nu mai ai pace, de ce simți goluri, de ce ți-e greu să te atașezi.
Pentru că te-ai risipit.
Frumusețea ta n-a mai avut timp să devină har. A fost doar monedă de schimb.
Ea (cu furie crescândă):
— Asta e profund jignitor!
Ce vrei, să fi fost călugăriță?
Vrei să mă fi păstrat pentru… ce? Pentru un bărbat ca tine, care nici nu vrea relație?
El (calm, dar neiertător):
— Nu.
Nu să te fi păstrat „pentru mine”.
Ci pentru tine.
Pentru ca, în ziua în care vrei să fii „iubită cu adevărat”, să ai ce dărui.
Pentru ca, atunci când stai în fața unui bărbat care vede dincolo de chipul tău, să nu te rușinezi de trecutul tău.
Pentru ca, în noaptea în care vrei intimitate reală, să nu-ți vină în minte zece alte fețe, zece alte mâini, zece alte poziții.
Ea tace. O lacrimă îi alunecă involuntar. Încă nu e conștientă dacă plânge de furie sau de adevăr.
El (cu voce joasă, dar clară):
— Nu zic că ești stricată.
Dar ești fragmentată.
Și nu pentru că ai avut mulți bărbați. Ci pentru că ai crezut că asta e libertate.
Că sexul îți dă putere.
Dar puterea femeii nu e între picioare. E în adâncul inimii ei, acolo unde nu intră oricine.
Și când dai acces tuturor… nu mai ești misterioasă. Nu mai ești profundă.
Ești consumabilă.
Elegantă, frumoasă, da — dar consumabilă.
„Viața pe care ai trăit-o te-a trăit pe tine”
Ea își șterge lacrima. Nu pentru el. Pentru ea însăși. Pentru că nu-i place să fie pusă în fața oglinzii fără filtru. Își încrucișează brațele, își trage ușor bluza pe umeri, ca și cum ar încerca să-și protejeze demnitatea. Și încearcă. Ultima oară.
Ea (cu voce încă stăpânită):
— Poate că da… am avut o viață agitată. Dar am fost tânără. Liberă.
Am vrut să simt. Să cunosc. Să explorez. Să nu mă leg de nimeni până nu știu exact ce vreau.
Și da, poate am greșit. Dar n-am făcut nimic ce nu fac și alte femei.
Trăim într-o lume în care femeia nu mai e proprietatea nimănui.
Nu sunt mai puțin valoroasă doar pentru că mi-am trăit viața.
El (cu răbdare, dar ferm):
— Femeia nu e proprietatea nimănui.
Dar dacă te crezi „liberă” pentru că ți-ai folosit corpul ca monedă de schimb, ai fost mai sclavă decât toate soțiile de pe vremuri.
Ele poate erau legate de un singur bărbat — dar erau stăpâne în sufletul lor.
Tu ai fost legată de zeci. Nu cu lanțuri vizibile, ci cu acea dependență invizibilă de validare, de lux, de adrenalina controlului.
Ai confundat libertatea cu libertinajul.
Puterea cu sex-appeal-ul.
Și unicitatea cu „am avut acces la cercuri înalte”.
Ea (mai apăsat, dar ușor tremurat):
— Asta e doar perspectiva ta.
Eu am avut momente frumoase. Am fost dorită, călătorită, adorată, răsfățată.
Am trăit în lux. Am avut bărbați care mi-au spus că sunt muza lor.
Am fost regină în lumea mea. Poate n-am avut dragoste stabilă, dar am avut intensitate. Trăire.
El (se apleacă ușor în față, tăios, dar fără patimă):
— Nu ai fost regină.
Ai fost trofeu.
Ai fost muza bărbaților care n-aveau nevoie de sufletul tău, ci de fața ta.
Ai fost iubită ca o experiență, nu ca o ființă.
Ai primit flori, dar n-ai primit rădăcini. Ai primit complimente, dar n-ai primit loialitate.
Ai fost „adorată” o oră… și uitată a doua zi.
Și ți-ai spus că asta e viața. Că așa trăiesc femeile puternice.
Dar în fiecare noapte în care ți-ai refăcut machiajul înainte să pleci din patul unui bărbat străin, în fiecare dimineață în care ți-ai recitit mesajele așteptând un semn care n-a mai venit… o parte din tine a murit.
Și acum… stai aici, în fața mea, cerându-mi ce nu mai ai: încredere. Prospețime. Intimitate. Necontaminare.
Ea (încercând din nou să se apere, dar vocea i se rupe):
— E… e nedrept ce spui.
Femeia nu e doar trecutul ei. Poate vreau să încep altfel. Poate vreau să-mi schimb viața.
El:
— Vrei altceva, dar vrei cu același tu.
Și nu funcționează.
Dacă ți-ai trăit tinerețea ca o escortă de lux, cu ce vii acum în iubire?
Cu diploma de „femeie asumată”? Cu CV-ul de „am văzut tot”?
Ceea ce ai oferit tuturor, n-are mai multă valoare cu un ambalaj nou.
Iubirea nu e reciclabilă.
E sacră sau nu e deloc.
Ea (începe să tremure, aproape șoptind):
— Dar… dacă mă schimb? Dacă… pot fi altfel?
El (cu o blândețe care doare mai tare decât furia):
— Trecutul nu te condamnă. Dar trebuie să recunoști că ai fost sclava unei iluzii.
Altfel n-o să ieși niciodată din ea.
Nu poți construi ceva curat cu aceleași justificări murdare.
Poți fi altfel.
Dar nu cu mine.
Eu nu mai am răbdare să asist la detoxifierea unei vieți trăite greșit.
„Dacă vrei să fii altfel, trebuie mai întâi să mori așa cum ai fost”
Liniștea cade peste masă ca o pătură grea. Ea privește în gol, cu ochii umezi, dar fără să mai caute apărare. Nu mai are cuvinte. Tot ce avea — replici, convingeri, scuze — s-au prăbușit. El și-a terminat vinul. Îl așază pe masă. Nu o privește cu milă. O privește cu acel soi de respect pe care un chirurg îl are față de o rană curățată până la os.
Ea (șoptind):
— E prea târziu pentru mine?
El (ridică ochii spre ea, calm):
— Nu e niciodată prea târziu.
Dar trebuie să înțelegi ceva: ca să fii altfel, trebuie mai întâi să mori așa cum ai fost.
Femeia care ești acum – elegantă, cultivată, frumoasă, dar crescută în luminile reflectoarelor și validată de bărbați care ți-au dorit doar corpul – ea trebuie să dispară.
Trebuie să înmormântezi fata care a crezut că e iubită când era doar folosită cu zâmbetul pe buze.
Trebuie să înveți să taci. Să nu mai seduci. Să nu mai vinzi imagine.
Trebuie să te rupi de tot ce ai fost și să mergi în pustiu.
Să stai acolo, în întuneric, fără like-uri, fără invitații, fără rochii scumpe.
Doar tu… și golul.
Și dacă reziști acolo, dacă nu te întorci înapoi, dacă nu cedezi fricii de a fi „nimeni”…
abia atunci vei renaște.
Ea (cu voce tremurată):
— Și dacă nu mai reușesc să fiu iubită după ce renasc?
El (se ridică ușor de pe scaun):
— Adevărul e că nu știi.
Dar nici acum nu ești iubită.
Ești dorită. Ești întrebată. Ești poftită. Dar nu e iubire.
E o foame frumos împachetată.
Mai bine să fii singură și întreagă… decât înconjurată și fracturată.
Ea (se ridică și ea, aproape în reluare, cu glas abia auzit):
— N-a vorbit nimeni așa cu mine până acum…
El (o privește direct, tăios și blând în același timp):
— Pentru că n-a vrut nimeni să te salveze.
Au vrut doar să te guste.
Eu n-am vrut nimic de la tine.
De-asta ți-am spus totul.
Ea rămâne în picioare. Nu spune nimic. Ochii ei sunt altfel acum — goi, dar curățați.
El face un pas spre ușă, apoi se întoarce.
El:
— Dacă vreodată o să te naști din nou,
nu mă căuta.
Dar caută bărbatul căruia să-i poți da liniște, nu iluzii.
Altfel, ai murit degeaba.
„Femeia care nu mai are argumente trece la jigniri”
Ea stă în picioare, cu mâinile în șold. Tremură. Dar nu de teamă. Ci de orgoliu rănit. Nu mai suportă. Nu înțelege. Toată viața a funcționat. Frumusețea ei, vocea ei, siguranța de sine – întorceau orice bărbat pe dos. Dar pe el? Niciun efect. Ba mai rău: o citește, o dezbracă, o demontează. Iar acum, când nu-i mai rămâne nimic… se rupe.
Ea (ridică vocea, vocea i se crapă):
— Știi ce? Poate problema e la tine!
Poate n-ai fost niciodată în stare să ții o femeie adevărată.
Poate că te temi de una ca mine, pentru că știi că nu mă poți controla.
Poate ai… o problemă! Poate n-ai avut niciodată o femeie frumoasă cu adevărat în viața ta!
Poate de-asta mă respingi: pentru că eu te fac să te simți mic! Inferior!
El se așază înapoi pe scaun. Calm. Își aprinde o țigară. Nu se clatină. Nu clipește. Doar… zâmbește, încet. Ca un om care a auzit toate jignirile posibile și știe deja că sunt doar semnătura neputinței.
El (calm, aproape plictisit):
— Așa e, dragă.
Când o femeie rămâne fără argumente, trece la jigniri.
Devine specialistă în diagnosticare: „ai traume, ai frici, ai penis mic, ești intimidat”.
Dacă nu te pot cuceri, trebuie să te reducă.
Nu pot accepta că un bărbat le refuză fără să le disprețuiască. Așa că încep să muște.
Ea (mai tare, aproape urlând):
— Eu sunt singura femeie din viața ta care ți-a ținut piept!
Știi de ce poți vorbi cu mine? Pentru că sunt puternică. Pentru că sunt frumoasă. Pentru că sunt deșteaptă!
Pentru că pe celelalte le-ai dominat ușor. Dar eu… sunt altceva!
El (o privește drept în ochi, ca pe un copil nervos):
— Nu vorbești pentru că ești puternică.
Ci pentru că nu mai ai altceva cu care să impresionezi.
Nu ești singura care mi-a „ținut piept”.
Ești doar singura care a țipat atât de tare când a fost pusă în fața propriei oglinzi.
Puterea reală e în tăcere, nu în isterie.
Frumusețea reală nu cere să fie recunoscută, nu bate cu pumnul în masă să fie văzută.
Inteligența reală nu are nevoie să se laude.
Ea (gesticulează, aproape tremurând de furie):
— Îți place să rănești femei!
Te hrănești din control. Te crezi deasupra noastră, ca un Zeu!
Dar tu… ești singur! Bătrân!
Și o să mori cu toate principiile tale reci și grele, fără ca nimeni să te iubească vreodată!
El (trage calm din țigară, apoi răspunde ca un călugăr-filosof venit din cartier):
— Da. Poate o să mor singur.
Dar o să mor împăcat.
Pentru că n-am trăit mințind femei ca tine că sunt altceva decât sunt.
Pentru că n-am promis iubire în schimbul sexului.
Pentru că n-am spus „te iubesc” doar ca să obțin ce voiam.
Pentru că, spre deosebire de toți bărbații care ți-au spus că ești zeiță…
eu sunt singurul care ți-a spus adevărul.
Ea (vocea ei se frânge):
— Ești… Diavolul.
El (calm):
— Nu.
Eu sunt doar primul bărbat care nu s-a închinat în fața icoanei pe care ți-ai pictat-o singură.
Și asta te sperie.
Pentru că nu știi cine ești… fără această imagine de „femeie fatală, puternică, unică”.
Ți-am scos masca. Și ai descoperit că sub ea nu e nimic.
Doare, știu.
Ea (fierbe, nu mai știe dacă vrea să-l lovească sau să-l îmbrățișeze):
— Nimeni… niciodată… nu mi-a vorbit așa…
El:
— Și tocmai de-asta ai nevoie.
Nu de un bărbat care te admiră.
Ci de unul care te trezește.
„Când nu mai ai cine să fii, începe cine ești”
Ea tace. Respirația i s-a accelerat. O mână i se încleștează pe marginea mesei. Fața i s-a transformat: nu mai e zâmbetul elegant de la începutul serii. Nu mai e masca femeii „cu control”. Doar o mască spartă care începe să se desprindă de carne.
Ea (cu o voce spartă de lacrimi și ură):
— Mă urăști. Așa-i?
Toți m-au iubit. Tu ești singurul care mă disprețuiește!
Tu… tu nici măcar nu ești bărbat!
Un bărbat adevărat m-ar fi protejat! M-ar fi ridicat!
Tu doar m-ai dărâmat…
Te urăsc! Ești un monstru! Un bărbat mort pe dinăuntru!
El (ridică privirea. Nu reacționează. Fumează în tăcere. Apoi, cu o voce joasă, dar devastator de clară):
— Nu te urăsc.
Și tocmai ăsta e motivul pentru care n-am putut să te mint.
Dacă te-aș fi urât, ți-aș fi spus exact ce voiai să auzi. Ți-aș fi hrănit ego-ul. Ți-aș fi spus că ești specială.
Ți-aș fi spus că ești femeia pe care o caut de o viață. Apoi te-aș fi dus în pat, te-aș fi lăsat acolo și te-aș fi șters din telefon.
Asta ți s-a întâmplat de 25 de ori, nu?
Ea (pocnește în masă cu palma):
— Taci! Încetează! Ești un jeg!
Cum îndrăznești să mă judeci?
Cine ești tu?
Dumnezeu?
El:
— Nu.
Sunt doar un bărbat care a încetat să se prostească.
Un bărbat care a învățat să stea singur în întuneric fără să se târască spre prima lumină falsă care-i zâmbește frumos.
Ea (cu pumnii strânși, lacrimile în gât):
— Vreau să plec.
Nu mai pot. Nu mai pot să respir aici.
El:
— Atunci pleacă.
Dar nu fugi de mine. Fugi de tine.
Și oriunde te duci, tot acolo o să fii.
Cu tot ce ai evitat o viață întreagă să vezi.
Ea se ridică brusc. Trage scaunul zgomotos. Oamenii din restaurant se întorc. Ea e roșie la față, lacrimile îi curg. Nu de durere. De rușine. De furie. De gol. Nu mai știe unde e. Cine e.
El (calm, în timp ce ea se întoarce să plece):
— Când o să ajungi acasă…
și o să dai jos rochia aia scumpă…
și rujul ăla care ți-a costat cât pensia unei bătrâne…
și o să te uiți în oglindă…
o să începi să-l vezi. Pe golul acela.
Pe ăla nu-l poți acoperi cu Botox, cu filtru sau cu alt bărbat.
Ea (se oprește în prag, cu spatele la el, vocea ei e moartă):
— Ești Diavolul.
El:
— Nu.
Diavolul îți promite ce vrei să auzi.
Eu ți-am spus ce n-ai vrut să auzi.
Și doar adevărul doare așa.
Ea pleacă. Nu fuge. Nu se mai întoarce. Pașii ei se aud pe podeaua de lemn ca niște tocuri ale unei femei care nu mai știe pe ce lume trăiește.
În separeu, rămâne el. Calm. Aprinde o altă țigară. Nu zâmbește. Nu oftează. Nu e nici satisfăcut, nici trist. E doar… viu.
„Oglinda care nu minte”
Monologul ei. În noaptea în care se vede pentru prima oară.
„Sunt singură. Dar nu singură cum eram înainte. Atunci era un gol cu ecou, dar îmi umpleam liniștea cu mesaje, cu like-uri, cu plecări de lux și reveniri în patul vreunui străin care mirosea a Hermes.
Acum e o tăcere care doare. Care… nu mai poate fi păcălită.
Mă uit în oglindă. Doamne… cât de frumoasă sunt. Și cât de inutilă mi se pare asta acum.
Încerc să-mi spun că ești un nenorocit. Aș vrea să cred că m-ai umilit. Că m-ai călcat în picioare.
Dar n-ai făcut-o.
Ai vorbit calm. Drept. Ai spus ce nimeni nu mi-a spus vreodată.
Și doare.
Nu pentru că m-ai jignit. Ci pentru că… mi-ai luat ultima minciună în care mai credeam.
Mi-ai luat rolul.
Mi-ai luat masca.
Mi-ai luat scutul.
Și sub toate astea… am descoperit că nu mai știu cine sunt.
Nu sunt femeia „puternică”. E doar un costum de protecție.
Nu sunt femeia „dorită”. Asta e doar pielea care vinde bine în vitrina societății.
Ce sunt eu, fără bărbații care mă doresc?
Fără validarea din ochii lor?
Fără eticheta de „femeie inaccesibilă”?
Nimeni.
O femeie care a risipit ani, trup, suflet.
O femeie care s-a îmbătat cu aplauze, dar nu a fost niciodată iubită.
O femeie care se teme de liniște. De gol. De ea însăși.
Tu nu m-ai distrus. M-ai trezit.
Și, Doamne, cât de mult te urăsc pentru asta.
Pentru că mi-ai arătat cât de adânc m-am mințit.
Și-acum? Ce fac?
Nu pot să mă întorc la ce-am fost.
Nu pot să mai joc teatrul. Nu mai pot să zâmbesc fals.
Dar nici nu știu cine aș fi… dacă m-aș lăsa să devin.
Vreau să fug.
Dar simt că dacă fug acum… o să fug toată viața.
Tu nu ești Diavolul.
Tu ești… prima oglindă care n-a mai vrut să mă flateze.
Și, pentru prima dată, încep să înțeleg de ce femeile nu suportă adevărul.
Nu pentru că e dur.
Ci pentru că e exact ce lipsește din ele.”
„Nu mai am unde să fug”
Ora 3:17 dimineața.
O cameră luxoasă într-un apartament de tip penthouse. O veioză aprinsă.
Pe masa de toaletă — farduri scumpe, bijuterii, parfumuri. Telefonul stă mut.
Niciun mesaj. Niciun like. Nicio validare. Doar gândurile ei.
„A trecut o oră. Două. Trei. N-am dormit. Nici n-am plâns. Stau pe podea. Cu spatele sprijinit de perete.
Nu-mi vine să cred. Pe mine… m-a dat jos un bărbat care nici măcar nu m-a atins.
Nu m-a dorit.
N-a vrut nimic de la mine.
Și asta m-a distrus mai tare decât orice abandon.
Toți ceilalți m-au dorit. Și-au dorit corpul meu. Vocea mea. Aura mea.
El a vrut doar să vadă ce e sub toate astea.
Și când a văzut… a plecat.
Asta doare.
Că m-a văzut. Și nu i-a plăcut.
Nu a plecat pentru că n-a putut să mă aibă.
A plecat pentru că n-a vrut.
Mă simt murdară. Dar nu pe piele. Pe dinăuntru.
Am corpul perfect, pielea perfectă, hainele perfecte… și un suflet gol.
M-am prostit în propria viață.
Am jucat rolul femeii care are totul, dar m-am trădat pe mine în fiecare noapte în care am zâmbit fără să simt nimic.
Nu pot să fug la alt bărbat. Pentru prima dată… simt că m-ar scârbi.
Atingerea oricui. Complimentul oricui. Promisiunea oricui.
Pentru prima dată, frumusețea mea nu mă mai poate salva.
Și n-am cu cine vorbi.
Nicio prietenă nu m-ar înțelege. Ele ar râde. M-ar întreba ce m-a apucat. Mi-ar spune că sunt nebună.
Dar nu sunt nebună.
Sunt trează.
Și nu știu ce să fac cu trezirea asta.
Adevărul?
Mi-e frică.
Mi-e frică că nu știu cum să fiu altfel. Că n-o să pot deveni femeia aia de care vorbea el.
O femeie tăcută, simplă, curată în suflet.
N-am fost niciodată așa.
Am fost doar un ambalaj scump pentru o inimă pe care am ignorat-o.”
Se ridică. Se duce la oglindă. Se privește. Încet, fără grabă, începe să-și șteargă machiajul.
Dar nu cu demnitatea unei regine. Ci cu mâinile tremurânde ale unei femei care în sfârșit înțelege cât a fost de pierdută.
„Tot ce am fost… se topește în șervețelul ăsta.
Rimel, ruj, iluminator.
Tot ce m-a ținut în viață.
Nu mai am unde să fug.
Și poate… ăsta e primul lucru adevărat care mi s-a întâmplat vreodată.”
„Pacea celui care a trecut prin foc și n-a ars”
„E 3 fără zece.
N-am somn.
Nu pentru că m-ar tulbura ceva.
Ci pentru că în lumea asta prea puțini mai gândesc. Și gândirea adâncă… nu doarme devreme.
Am lăsat-o acolo, în restaurant, ca pe un tablou expus în muzeul minciunilor.
Frumoasă. Prea frumoasă.
Dar golul din spatele ochilor ei… m-a durut.
N-am judecat-o.
Nici măcar n-am disprețuit-o.
M-a întristat.
Altă femeie care confundă iubirea cu atenția.
Altă victimă a „empowerment”-ului care a transformat feminitatea în armă, și bărbații în dușmani.
Altă femeie care a trăit cu pumnul strâns și fusta ridicată.
Toate vin la mine ca la o enigmă.
Vor să afle ce gândesc.
Dar n-o fac ca să mă cunoască. Ci ca să caute portița prin care pot pătrunde.
Să mă reducă. Să mă îmblânzească.
Să mă transforme în „bărbatul care, în sfârșit, s-a deschis în fața lor”.
Nu înțeleg că eu nu mai am nimic de „deschis”.
Eu m-am închis ca să nu mă mai pierd.
M-au întrebat unii: „Cum de reușești să rămâi calm?”
Simplu.
Am murit de atâtea ori încât nu mă mai sperie niciun incendiu.
Am fost mințit. Trădat. Folosit.
Dar și mai grav: am fost idealizat.
Și când te idealizează, te urcă pe un piedestal fals…
doar ca să aibă de unde te dărâma mai ușor.
Așa am învățat că iubirea modernă e o licitație.
Cine oferă mai mult, cine cere mai puțin, cine disimulează mai bine.
Dar n-am fost făcut pentru circ.
Azi, în ochii femeii ăleia — 30 de ani, trup de revistă, CV erotic consistent
am văzut cum se rupe o iluzie.
Și mi-a părut rău.
Nu pentru ea.
Ci pentru fetița care a fost cândva.
Cea care poate visa cu ochii mari, care poate se juca în grădină, care visa la iubire pură.
Unde a dispărut?
În cluburi.
În camere de hotel.
În restaurante cu șampanie scumpă și conversații ieftine.
În selfie-uri.
În urlete de „femeie liberă”… în timp ce își pierdea sufletul pe bucăți.
Nu am fost dur cu ea.
Am fost drept.
Și poate pentru prima dată, dreptatea a durut-o mai tare decât orice umilință.
Asta e problema femeilor de azi.
Nu le-a spus nimeni adevărul.
Le-au crescut pe ideea că „pot fi orice”.
Și au devenit… nimic.
Îmi aprind o altă țigară.
Nu gândesc la ea.
Gândesc la lumea asta bolnavă.
Bărbați moi. Femei rigide.
Bărbați care se tem să conducă.
Femei care urlă că nu vor să fie conduse… dar mor de dorul unei direcții.
Eu nu le mai dau direcții.
Eu doar le spun:
„Pe drumul ăsta, nu mai vin cu voi.”
Poate că par rece.
Dar sunt doar vindecat.
Și în lumea asta, vindecarea e percepută ca răceală.
E 3:04.
Nu știu dacă ea plânge, doarme sau caută un alt bărbat.
Dar știu că, pentru prima dată, cineva a învins-o.
Nu în joc.
În adevăr.”
A doua zi dimineață, se produce o întâlnire aparent întâmplătoare, dar încărcată de energie grea, nespusă. Amândoi, după o noapte albă. Amândoi, schimbați – dar în moduri total diferite.
El – calm, impasibil, fără nicio urmă de regret sau atașament.
Ea – palidă, fragilă, încordată, încercând să se țină dreaptă. În ea fierbe tot ce n-a putut înțelege, tot ce a simțit și a negat.
Locul? Un salon de așteptare într-un service auto. Cafea, miros de ulei ars, scaune de plastic, televizor deschis pe mut. Civilizația obișnuită a realității.
Dar atmosfera e de parcă doi oameni s-au întâlnit în iad.
„Fără mască, fără fard, fără armă”
Ora 9:08 dimineața. Salon de service auto, zona Băneasa. Scaune reci, miros de cauciuc, cafea instant. El e deja acolo, într-un palton sobru, citește ceva pe telefon. Lângă el, o revistă auto mototolită. Tace. Pare din piatră.
Ușa salonului se deschide. Intră ea. Tricou larg, geacă, părul prins într-un coc grăbit. Fără machiaj. Fără mască. Ochii umflați, oboseală adâncă. Se oprește în prag. Îl vede. Inima îi crapă o clipă. Se uită în jur. Nicio scăpare.
Ea (cu o voce joasă, moartă):
— Nu pot să cred…
El (fără să ridice privirea din telefon):
— Totuși ai ajuns.
Pauză. Se așază încet pe scaunul din fața lui. Distanța între ei e de un metru. Dar pare o prăpastie.
Ea (încercând un zâmbet amar):
— Ce ironie.
După noaptea de coșmar… să ne întâlnim aici.
Parcă e o glumă proastă a universului.
El (calm, fără urmă de zâmbet):
— Nu-i glumă. E viața.
Așa e ea: nu dă cortină după dramă.
Te pune să mergi mai departe. Cu ce-ai rămas.
Ea (tremură ușor, dar încearcă să stea dreaptă):
— Eu n-am rămas cu nimic.
Am plecat de la tine ca dintr-un accident.
Nici nu știu dacă m-ai salvat sau m-ai strivit.
El:
— Eu n-am făcut nimic.
Doar ți-am luat oglinda aia care te mințea.
Că ți-a plăcut reflexia — e altă discuție.
Ea:
— Știi că n-am dormit deloc?
N-am plâns. N-am putut.
Am stat în întuneric și m-am gândit la toate prostiile pe care le-am spus.
La cum am țipat.
La cum te-am făcut „monstru”.
El (o privește pentru prima dată. Lent. Fără judecată):
— Ai spus ce-au spus toate când nu le-a mai ținut povestea.
„Ești rece. Ești defect. N-ai văzut niciodată o femeie ca mine.”
Adevărul e că…
vă doare cel mai tare atunci când un bărbat nu vrea să vadă ce ați vândut întotdeauna.
Ea (vocea i se frânge):
— Nu mai sunt femeia de ieri.
El:
— Nici nu mai poți fi.
Ți-ai îngropat iluziile. Acum începe golul.
Și dacă rezisti în el… poate, într-o zi, o să renaști.
Ea îl privește. Nu mai e ironie. Nu mai e joc. Doar rușine. Dar o rușine curată. Care poate naște ceva.
Ea:
— Ce-ai face dacă… dacă ai avea în fața ta o femeie care se prăbușește, dar nu mai vrea să fugă?
El:
— Aș lăsa-o să se prăbușească complet.
Să nu se mai agațe de nimic.
Nici de mine.
Pentru că ce renaște din frică… nu e iubire. E dependență.
Ea:
— M-ai lăsa?
El:
— Te-aș lăsa… cu adevărul.
Dar nu te-aș mai înveli niciodată în vis.
Se lasă o tăcere groasă. O cafea se scurge pe aparat. Afară, lumea e la fel ca ieri. Dar în salonul ăla, între scaunele ieftine și gustul amar de cafea la plic… o femeie și-a dat jos masca. Iar un bărbat a refuzat să o pună înapoi.
„Nimeni nu-ți spune cum să renaști. Doar că trebuie să mori prima dată.”
Un mecanic intră în salon și rostește: „BMW seria 7, alb, e gata.”
El se ridică. Își ia haina, fără grabă. Fără priviri înapoi.
Ea, încremenită pe scaun. Îl privește. Ochii îi ard. Nu mai e ură. Nu mai e rușine. Doar un fel de… întrebare mută: „Atât?”
El se uită o ultimă dată spre ea. Calm. Final. Definitiv.
El:
— Ai tot timpul din lume…
dar nu-l mai risipi pe ce-ai fost.
Pentru că dacă nu renunți la ea… n-o s-o întâlnești niciodată pe cealaltă.
Și iese. Fără să-și ia rămas bun.
Fără să o salveze.
Fără să se uite înapoi.
„Ziua unu din viața care începe fără mască”
Ea rămâne singură în salonul rece. Cu o cafea amară și un gând care o înjunghie:
„Acum, chiar sunt singură.”
Dar e alt tip de singurătate. Nu cea de pe Instagram, în poze cu zâmbete. Nu cea înconjurată de bărbați care spun „baby” în mesaje.
E singurătatea în care nu mai are cine să o mintă.
Nici măcar ea însăși.
„Nu m-a atins. Nu m-a sărutat.
Și totuși, m-a lăsat mai goală decât oricine.
În oglinda de la baie m-am privit minute în șir.
Fără fond de ten. Fără rimel.
Și-am simțit că mă uit la un chip pe care nu-l cunosc.
Cine sunt eu fără filtre?
Cine sunt eu fără doritori?
Azi a fost prima zi în care n-am vrut să mă îmbrac frumos.
N-am vrut să fiu văzută.
N-am vrut să fiu aleasă.
Azi a fost prima zi în care m-am ales eu.
Dar nu ca să mă admir. Ci ca să mă reconstruiesc.
Mă simt ca o clădire demolată.
Dar pentru prima dată… încep să iubesc ruinele.”
Vocea Rațiunii.
Dincolo de el. Dincolo de ea. Dincolo de iubire. Dincolo de război. Doar… adevăr.
„Voi, cei care vă luptați să fiți doriți, să știți că dorința nu e iubire.
E doar foamea celuilalt de a consuma ceva ce nu-i aparține.
Și când nu mai e foame, nici dorință nu mai e.
Voi, cei care vă seduceți unii pe alții cu măști, cu replici, cu corpuri antrenate în oglindă…
să știți că seducția e teatrul celor care n-au curajul să se arate așa cum sunt.
Iar când cortina cade, spectatorii pleacă.
Voi, femeilor care ați fost educate să credeți că puteți fi și sfinte, și curve, și regine, și victime…
să știți că nu le puteți fi pe toate.
Și cu cât încercați mai mult, cu atât deveniți mai nimic.
Voi, bărbaților care ați uitat să spuneți „nu”,
care ați lăsat femeile să vă tragă după ele în baletul lor de validare… să știți că iubirea nu se câștigă cu tăceri și compromisuri.
Ci cu coloană vertebrală.
Adevărul?
E că majoritatea dintre voi nu caută iubire.
Ci o formă de alinare.
Un fel de anestezie.
O căldură temporară în patul unei alte singurătăți.
Și apoi vă întrebați de ce doare.
Iubirea nu doare.
Prostituția emoțională doare.
Tranzacția. Schimbul. Negocierea.
„Îți dau trupul, dar tu dă-mi statut.”
„Îți dau banii, dar tu joacă rolul femeii ideale.”
Tot ce e fals, va cădea.
Tot ce e minciună, se va rupe.
Tot ce e superficial, va deveni grotesc.
Pentru că viața are un singur drum real: cel în care ești gol și adevărat.
Și nu toți îl vor merge.
Dar cei care o fac…nu se mai întorc niciodată la iluzii.
Nici la corpuri frumoase.
Nici la roluri de bărbați perfecți.
Ci doar la tăcerea aceea unde două suflete stau în fața focului —
și nu cer nimic.
Doar sunt.
Acolo începe iubirea.
Dar mai întâi…trebuie să muriți.
Nu biologic.
Ci în tot ce ați crezut că sunteți.
Anatol Basarab.
Categorii: Bărbați și femei
1 comentariu
Emikia · 23 iulie 2025 la 12:38
Genial articol!!! 🤗🤗🤗