Zborul vulturului și liniștea turmei.

Zborul vulturului și liniștea turmei.

Vulturii nu se adună în stoluri. Nu au nevoie. Nu caută aplauze.
Ei zboară singuri, pentru că știu cine sunt.
Știu ce pot. Știu ce valorează.

Dar turma?
Turma merge compactă.
Lipită, încolăcită în propriul miros, în propriul ecou.
Acolo e cald. Acolo e sigur. Acolo nu întreabă nimeni:
„Cine ești?”
„De ce exiști?”
„Încotro te duci?”

În turmă nu trebuie să fii — ajunge să pari.
Nu trebuie să gândești — doar să repeți.
Nu trebuie să vezi — e de-ajuns să urmezi.
Și poate, da, e mai ușor așa.
Mai liniștit.
Mai fără riscuri.
Mai fără rost.

Dar spune-mi: ce viață e aceea în care nici nu știi dacă trăiești?
Ce fel de om e acela care nu a ales niciodată nimic, care doar s-a lăsat dus?

Știi de ce turma disprețuiește vulturul?
Pentru că îi amintește de propria lașitate.
Pentru că zborul lui le rupe iluziile.
Pentru că, în înălțarea lui, se vede rușinea lor.

Zborul singuratic nu e pentru oricine.
Nu e pentru cei care au nevoie să fie înțeleși.
Nu e pentru cei care nu suportă tăcerea, lipsa validării, privirile încruntate.
Zborul e pentru cei care au înțeles că libertatea costă. Și au ales s-o plătească.

Ce înseamnă să zbori singur?
Înseamnă să fii acuzat de aroganță doar pentru că nu vrei să te târăști.
Să fii numit nebun doar pentru că visezi altfel.
Să fii atacat doar pentru că nu vrei să taci.
Să fii părăsit doar pentru că nu ai vrut să fii o umbră.

Oamenii nu te vor ierta niciodată pentru curajul tău.
Curajul doare. Mai tare decât o palmă.
Îi face pe ceilalți să se simtă goi, mici, și inutili.
De aceea turma nu urăște cu adevărat răul —
Ea urăște omul viu.
Cel liber.
Cel care nu se teme să meargă singur.

Vulturul zboară fără să ceară voie.
Fără să explice.
Fără să promită.
El nu caută acceptare.
El caută înălțimea.

Și poate că sus e rece.
Poate că doare.
Poate că nu e nimeni care să te țină de mână.
Dar acolo e cerul.
Acolo e viziunea.
Acolo e adevărul.

Spune-mi, tu ce alegi?
Siguranța călduță a unei turme fără chip?
Sau singurătatea înflăcărată a zborului tău?

Să nu te mire că turma nu te va urma niciodată.
Ea nici măcar nu privește în sus.
Nu fiindcă n-ar putea…
Ci fiindcă nu vrea să vadă că zborul e posibil.
Fiindcă ar trebui apoi să-și dea seama că toată viața au mers — când puteau zbura.

Anatol Basarab.